Permutări în spaţiu-timp

M-am trezit la 11:11. Am deschis imediat laptopul fiindc-am visat ceva elaborat şi m-am gândit să notez gândurile cât nu se evaporă.

Se făcea că eram aici, în Viena primăverii lui 2010, prujind cu Krystof pe diverse teme: îi povesteam că eram cam nemulţumit de felul în care a mers istoria recentă a României. I-am şi precizat că nu mă pricep eu prea tare la iscodirea adevărului istoric, dar totuşi pot percepe stări de spirit şi concluzii generale.

Nu ştiu cum s-a făcut c-am primit atunci puterea călătoriei în timp. Probabil influenţe de la episodul Star Trek de azi-noapte. L-am luat şi pe Krystof ca să-i arăt ce uşor se rezolvă lucrurile şi ne-am pomenit amândoi în Bucureşti anno 1991. Ne-au claxonat nişte maşini. Mă rog, Dacii. Ploua şi era o atmosferă cam gri. Din câte mi-am dat eu seama, eram pe undeva pe lângă Piaţa Revoluţiei.

Am nimerit printr-o sală de expoziţii, unde Iliescu ţinea un discurs înflăcărat. Semăna un pic cu Hitler la intensitatea sonoră. Nemaipomenit de multă lume, stăteau toţi înghesuiţi în picioare. Spunea ăsta nişte bazaconii enorme: ceva cu duşmani, cu estul, cu vestul, fel de fel. Krystof era pe undeva pe la capătul din dos al mulţimii, eu m-am apucat să strig ocazional câte-o veveriţă la adresa oratorului. La rândul lui, Iliescu a-nceput să urle "trădător!!" şi "nenorocit!!" în direcţia mulţimii, dar nu mă aflase încă. M-am strecurat pe sub poalele adunării ca să ies, povestindu-i lui Krystof ce se-ntâmpla. Eram uşor contrariat: lumea (cu mici excepţii) păruse destul de împăcată cu tot ce auzise la conferinţă.

Am pornit pe jos înspre Unirii şi am văzut că Dâmboviţa avea porţiuni unde nu era subterană. Am realizat diferenţa în vis şi m-am gândit că-i cam ciudat. Nicio reclamă pe clădirile din jur, m-am pomenit zâmbind pe chestia asta. Deodată a trecut pe lângă noi un grup de oameni îmbrăcaţi soldăţeşte, se năpusteau la deal (cum ar fi înspre Udrişte). L-am văzut pe acelaşi Iliescu în fruntea lor urlând ceva cu "să dăm jos faraonii!!"

Mă tot gândeam eu "ce mama naibii faraoni", iar când m-am uitat înspre aceiaşi oameni am văzut în capul dealului o clădire uriaşă care mi-era complet străină. Judecând după arhitectură, era un fel de bibliotecă (semăna cumva cu Biblioteca Naţională şi Sala Radio, clădiri-gemene neterminate de-a lungul Dâmboviţei). Avea coloane masive şi peste tot influenţe de artă antică egipteană, însă era mai mult ca sigur părăsită de vreme bună.

Cam zguduit să văd că nu prea mă aflam în trecutul meu, am plecat amândoi pe străduţe lăturalnice. A ieşit şi soarele între timp, îmi mirosea a început de vară cu vacanţă bucureşteană. Iz de ploaie, băltoace uscându-se leneşe, pâlcuri de nori multicolori şi-un soare tăios prin aerul curat. Puţine maşini, toată lumea e la mare, asfaltul parcă e beton vechi la culoare. Simţeam aburul şi culorile în vis.

Am ajuns la un magazin mixt. Nu ştiu cum de m-am pomenit în salopeta jerpelită în care lucram astă-vară la ţară. Am intrat totuşi aşa cum eram, rugându-l pe Krystof să mă lase pe mine să vorbesc. Am luat ceva de mâncare şi am stat de vorbă cu lumea (vânzătorul stătea la taclale cu alţi trei-patru oameni), aflând printre altele că nu se ştia ce-s alea "mineriade". Am sărit ca ars că ştiam că n-am decât Euro şi Lei noi în buzunar, dar i-am convins pe respectivii că lucram ca mecanic auto şi tocmai ce-i reparasem maşina unui străin de n-a avut cu ce altceva să-mi plătească, aşa că la rându-mi am făcut plata în valută.

A fost probabil cea mai "reală" experienţă de călătorie în timp pe care-am avut-o. Un sentiment ciudat să vii din viitor şi să vorbeşti pe-aceeaşi limbă cu oameni din trecut. N-au bănuit nimic. Totodată, visul m-a făcut să bănuiesc (pentru că sunt convins că stilul narativ al experienţei morfice a avut un mesaj puternic) că nu poţi şi nu-i bine să te bagi în treburile trecutului. Simpla mea prezenţă acolo schimbase o grămadă de lucruri: stări de spirit, realităţi fizice, derulări ulterioare ale istoriei aşa cum o ştiu.

Interpretarea se leagă poate de ceea ce-i spuneam lui Khan (turc la arhitectură) zilele trecute-n bucătărie. El tocmai se despărţise de prietenă şi acum căuta să arunce mai tot ce-i amintea de ea. Din motivul ăsta mi-a dat o sacoşă plină cu discuri de pick-up, cică nu mai au folos. Mă-ndoiesc. Omul e produsul generaţiei şi societăţii sale, iar trecutul nu prea poate fi schimbat fără a strica mecanismul. Soluţia este să păstrezi trecutul ca memorie şi exemplu pozitiv sau negativ. Dacă ţi-l regreţi, te-nvârţi în cercuri. În schimb, cum spunea Vintilă Mihăilescu la curs, a-ţi ignora trecutul înseamnă sinucidere.

Îi spuneam aşadar lui Khan c-aş crede că ţara mea duce o boală grea: îşi dărâmă statuile după ce şi-a făcut treaba cu ele. Motiv pentru care, mai ales de când cu revoluţia culturii scripturale, persistente, eu şi alţii de vârsta mea suntem niţel cam derutaţi. Nu ştim sigur care-i treaba cu trecutul pentru că vrem să scăpăm rapid de el, dar privim în schimb la un viitor luminos, însă cam neconturat şi deci cam haotic, că luminos e doar pentru că se cheamă "viitor". Probabil ceva cu piuituri, teleportare şi prostioare de-astea optimiste. Unii i-ar spune "evoluţie în secolul luminii". Alţii - "mişcare browniană".

Oricare ar fi adevărul, m-am trezit într-o ciudată stare de bine şi calm. Cred că asta-mi lipsea: vise liniştitoare (deşi m-am agitat destul de mult pe-acolo) ca alternativă la bolnăviciunile cu tentă de coşmar repetitiv şi morbid pe care le-am visat în ultimele anotimpuri. Cred că ştiu şi de ce visez frumos: am intrat în vacanţă!



*fotografia a fost făcută într-o dimineaţă; camera din faţă a casei bunicii; trecutul deloc îndepărtat al unei stări de spirit abia trezite din somn, deci mai calme în cazul meu