Nu, am zis că poate oi fi eu de vină. Şi na, poate chiar sunt! Nu mă plac petrecerile şi nici "viţă-vercea". Am stat cât am stat de pomană azi tot umblând după de-ale gurii, până la urmă m-au luat de voie bună Krystof şi cu Miquel la o petrecere în Ride Club.
În fiecare luni e-acolo un soi de happy-hour pentru studenţii Erasmus (prezinţi cardul la intrare, te ştampilează onorific şi apoi sari cu euroiul ca să-ţi poţi lăsa jacheta la garderobă; probabil că se aşteptau la indivizi ca mine, care nu consumă nimic şi practic respiră fumul de pomană, aşa că trebuie să le iei banii cumva): vasăzică seara, de la 7 la 8, băuturile sunt din partea casei. Fericit că urma să beau o fantă în societate, m-am repezit ca toţi ceilalţi la tejghea să comand un suc de portocale. Barmanul masiv mi-a răstit că "You have to pay". În gândul meu zic "măi să fie!". Şi lui: "How much then?" La care el: "Three fifty". Acuma -na- răspunsul mi-a scăpat în română: "Cât mă?!"
Băuturile alcoolice erau, într-adevăr, pe gratis. Cele "pentru copii" pare-se că nu. Probabil tactica e să-ţi îmbeţi clienţii cât mai repede ca să-i faci să consume mai abitir. I-am băgat încolo cu tot cu sucurile lor, să şi le-ndese pe gât la banii ăştia. Aşa că am rămas pe uscat şi-am purces la regrupare cu băieţii. Miquel şi-a găsit rapid spaniolii, Krystof se dădea la o cehoaică uşor confuză, eu am intrat în vorbă cu o norvegiancă de la care scoteai vorbe numai să-i fi gâdilat orgoliul cu întrebări. Aceeaşi muzică pe care se dansa şi la Eschenbach, un soi de dance-house sau cum i-o zice care sparge timpanele.
Cea de-a doua regrupare s-a făcut mai lângă bude, timp în care ne-am gândit ce să facem. Reveniţi sus, Miquel încerca să mă-nveţe cum să mă împiedic "din greşeală" ca să mă proptesc fix în fata visurilor. L-am împins eu până la urmă într-o blondă de toată frumuseţea, mi-am muşcat pumnii toată noaptea. Trebuia să-l fi îmbrâncit naibii mai tare, poate zbura cu ea cu tot. Că tot venise ieri cu nişte cearcăne mari să se laude ce-a făcut el alaltăieri-noapte cu o grecoaică.
Krystof era ofticat că nu găsea o amică americancă (a cunoscut-o săptămâna trecută şi cred că la ea i-a rămas gândul) aşa c-a mai dat pe gât vreo două cocktailuri. Tot stând şi cercetând terenul ne-au abordat două fete dacă n-avem ţigări. Krystof niet, Miquel se uita în altă parte, eu am dat să scot bricheta (pe benzină) ca să-i spun că am cu ce aprinde, dar de fumat nu fumez. Tipa care-mi pusese întrebarea a strâmbat repede din nas după ce-a văzut că "Oh, it's not a Zippo..."
Era să-i zic eu vreo două. Mai ales că aparatul de ţigări era două coridoare mai încolo. Faza s-a repetat cu altă fată la vreo două minute dup-asta. Fără poanta cu bricheta însă, că mă lecuisem de fapte bune.
Mi-am luat tălpăşiţa pe la un nouă şi ceva seara după ce mi-am dat seama că voiam neapărat să-i vorbesc (sau mai degrabă să mi se vorbească o vorbă lungă şi povestită, cu de toate, dar în stil sadovenian aşa...) cuiva de la petrecerea respectivă. M-am prins că nu prea nimerisem în locul cel mai potrivit pentru chef de vorbă. Începuseră toţi să se zbenguie într-un hal de te miri cum de au parte de atâta activitate niţel mai încolo.
Am revenit deci la vechiul obicei: bătutul străzilor în lung şi-n lat. Şi fiindcă tot eram înspre nordul oraşului (staţia de metrou lângă care se află clubul se numeşte Nußdorfer Straße), am zis că bine-ar fi să iau metroul supra-teran până la Dunăre, că tot erau doar vreo trei-patru staţii. Zis şi făcut, m-am pomenit pe promenada de pe marginea fluviului. Păşeam cam cu teamă că era aşa pustiu (deşi ultra-antropizat totul) de mă gândeam ce-ar fi să-mi sară vreo câţiva în cârcă să nu-i pot duce. M-am prins totuşi că nu era cazul să intru în panică şi m-am bucurat de aerul rece (şi câteodată înţepător de afumat - m-a deranjat asta), umed, un pic mâlos al Dunării. Miroase însă mult mai familiar la aproape 1000 de kilometri mai în aval, unde promenada dispare şi face loc troscotului şi mărăcinilor.
Mă încerca un simţământ vechi, indecis, sâcâitor, care mă făcea din când în când să iau Dacia la doişpe noaptea şi să dau o tură prin oraş doar-doar mi-or veni starea şi somnul. Neavând Dacie la îndemână, am reflectat un pic mai pătrunzător la ceea ce simţeam. E-un oraş mare Viena şi te poţi afla cam însigurat la răstimpuri. Sau vrei să te simţi însingurat, nu ştiu. Poftă de vorbit cu cineva necunoscut dar plăcut, să recapitulezi un pic ce simţi când asculţi şi eşti ascultat. Mă bucur să descopăr că, mai nou, îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc. Am trecut deci de pubertate! :)
Peste tot prin oraş sunt reclame care fac apel la senzualitate şi relaţia fată-băiat. Mă întreb totuşi cât de puternic e contrastul dintre ce spun afişele şi ce-i în sufletul oamenilor. Krystof tocmai a intrat pe uşă râzând că n-au mai prins trenul de la Philadelphiabrucke încoace şi au făcut cel puţin vreo 5 kilometri (dacă aproximez eu bine) pe jos. Mi-a povestit că până la urmă i-a apărut americanca şi c-au stat de vorbă. Entuziasmat. Acum doarme dus.
E cazul să las pseudo-analizele sufleteşti deoparte şi să trag şi eu pe dreapta. Prea îmi face poftă vecinul. Reluăm mâine, că-i timp berechet. Sau unde nu am eu noţiunea timpului...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu