Două roţi cu tot cu cabluri

28 februarie - 11:25

Bun, am reuşit să asamblez totul după ceva migăleală. Îmi lipsesc nişte fâşii de cauciuc ca să prind bine kilometrajul. I-am explicat în treacăt unei fete c-aş vrea să dau de administratorul căminului, cică s-a dus până-n cameră să-mi aducă numărul lui de telefon şi dusă a fost. Tocmai ce-a intrat pe uşă alt băiat (mă, da's cam ciudaţi ăştia) şi m-a înţeles, aştept să fac rost deci de-acel număr de telefon.

În rest, să fac rost de-o hartă, de nişte de-ale gurii şi de niţel timp ca să ies odată pe-afară.

Viena!... - 21:46

Mă plângeam că nu conştientizez plecarea. Ei bine, am conştientizat-o azi: "ce Doamne iartă-mă caut eu pe-aici?!"

M-am chinuit să înţeleg oraşul ăsta imens, însă ori sunt eu tâmpit, ori e harta proastă sau complicată, ori sunt pur şi simplu mult prea multe şi prea diverse clădiri, gândiri, piste pentru biciclişti ş.a.m.d. în Viena pentru slaba mea putere de imaginaţie. Nu credeam c-ajung s-o zic aşa devreme, însă mi s-a făcut un subit dor de casă. De haotic şi delăsat. Totodată n-aş fi crezut în veci că tot centrul ăla nemaipomenit de frumos al Vienei mi-ar putea întoarce stomacul pe dos nu din vreun motiv estetic, ci pur şi simplu pentru că bietu-mi creieraş a ajuns la capacitatea maximă de procesare şi vrea să se oprească cu orice preţ pentru o clipă.

Mă bântuie şi-o altă întrebare; invoc iarăşi sacrul: "Doamne... în ce m-am băgat?!..." Drumul de la facultate şi-napoi cred c-a durat două ore. Şi măcar dacă găseam clar clădirea facultăţii!! Cum e posibil să cauţi timp de două ore -şi pe bicicletă cu harta la îndemână! deci nu oricum- Hofburg-ul şi să nu-l dibuieşti?! De două ori am zis că l-am găsit când de fapt aveam în faţă Karl's Kirche. M-a nenorocit complet Viena, m-a debusolat. Deocamdată sunt flămând, foarte deziluzionat şi demoralizat, sper totuşi că somnul îmi va readuce starea de spirit la linia de plutire.

Colac peste pupăză, am făcut două pene azi, ambele pe spate (camere noi). Numai una din cele două camere s-a lăsat peticită cum trebuie, aşa că să vedem cât m-o ţine. Se plimbau toţi ăştia pe lângă Karls Kirche şi-i făceau poze, iar eu stăteam ca tembelul şi peticeam la bicicletă. Tare mă văd auzobuzind şi nu biciclind. Genunchii nu-i mai am, buzele-s crăpate, spinarea arată ca un "C".

Mi-am fiert un ceai, mi-am aranjat camera. Şi-apăi da, că am reuşit să vorbesc unde trebuia şi m-am cazat din noaptea asta. N-ar fi fost deloc bine să dorm prin holuri pe canapele, iar obosit şi nespălat. Mă bate gândul să dau o fugă (şi ce mai fugă! totul e de dimensiuni jupiteriene în oraşul ăsta) până la un butic să-mi iau nişte lapte pentru fulgi. Dar stai, că ăştia închid mai tot duminică, ocrotirea forţei de muncă. Şi-apăi la benzinării nu cred că vând lapte.

Închei plângerea serii aici. Habar n-am la cât trebuie să ajung mâine la facultate. Şi s-o găsesc întâi clar pe hartă! Uf...

Ploua în Ardeal

27 februarie 2010 - 9:30

Am plecat din Bucureşti. O să realizez treaba asta peste câţiva ani. Azi nu, mâine nu. N-am cum! E prea mare şi importantă. Sau te pomeneşti că mi-e atât de binevenită şi naturală încât nici eu nu mai ştiu care mi-e realitatea?

Câtă mizerie şi câte feţe întunecate până să ies. Haosul redevine ordine abia după trecerea Bucegilor. În Braşov, pe un butic de ziare, tronează o reclamă roşu pe negru în care ţipa cu majuscule: EMIGRARE ÎN CANADA - www.etc...

...

Ardealul se derulează, ca-ntotdeauna, şerpuit şi frumos pe dinafara geamurilor. Copiii de prin satele săseşti mai fac din când în când cu mâna autocarului: de parcă noi am fi mai importanţi decât ei. Aiurea! Cât n-ar da unii ca să treacă de la apartament la o casă de-aia!

28 februarie 2010 - trecut de miezul nopţii

Pusta ungară trece uşor: în parte fiindcă m-am pomenit cântându-i şoferului la chitară, în parte fiindcă ne-am ţinut de vorbă reciproc. Am adormit greu spre 1 dimineaţa (ora Austriei), m-am mai trezit, apoi am adormit la loc şi nu m-am mai trezit decât imediat după trecerea frontierei austro-ungare. Înjuram în gând că n-am luat crema de gălbenele sus cu mine (râdea de subsemnat de jos, din cală) - mi-au cam ars buzele şi mi-e sete. Ajungem în curând.

orele 6 dimineaţa

Ne-a lăsat autocarul într-o autogară de-a lor. Am luat primul taxi care mi-a picat în faţă şi am vorbit o anglo-germană gimnastă cu taximetristul sârb. Poate că ar fi trebuit să aştept un autobuz, ieşeam mai ieftin... deşi dracu' ştie cum m-aş fi cărat eu cu toate catrafusele prin tot oraşul, bălmăjind după staţii şi făcând hernie cu bicicleta împachetată, laptopul, ţoalele, mâncarea, actele şi săpunurile. Am dat € 28 lui nenea, de care aproape m-am convins că nu m-a furat, ci pur şi simplu astea îi erau tarifele. Ne-am mai învârtit totuşi o vreme în jurul adresei anunţate de mine (care dădea la o clădire în construcţie), fără să mai ia în calcul şi alţi bani.
Aia e! Tot păţitul - priceput!

Sunt acum în faţa căminului. E 6 dimineaţa şi-i o linişte mormântală. Tocmai a trecut un nene cu un cocker dresat perfect şi mi-a făcut o demonstraţie cu "sus pe bordură", "întinde laba" şi răsplata cu biscuiţi. Au fost nişte simpatici şi el, şi căţelul, şi am schimbat (doar între noi, oamenii) câteva vorbe în engleză. M-am pomenit exclamând prima chestie care mi-a trecut prin minte în română: "Bun! Şi acum ce mama mă-sii fac?!"

M-am speriat că am stricat display-ul laptop-ului tot folosindu-i rucsacul pe post de pernă pe ultimele sute de kilometri în drum spre încoa: din fericire, îl pusesem doar pe un sleep mai comă, aşa. Mi-a luat ceva vreme să-mi fac curaj să intru pe una din uşile căminului, mânat mai mult de bătălia din maţele mele decât de convingerea că am să găsesc pe vreunul treaz. Am avut, până la urmă, dreptate: un singur individ a coborât să-şi ia o cafea de la automat. Eu afară, el înăuntru. Mă privea cu un sictir frate cu suicidul. I-am gesticulat un "ieşi niţel­?", s-a făcut că-i turc şi m-am făcut că-l bag în mă-sa. Am intrat pe uşă cu toate ciorciobutele şi le-am parcat în sala de mese (nişte dulapuri aruncate unul peste altul; uite şi-un pian!!). Din nou am avut dreptate şi noroc: burta a câştigat duelul şi m-am bucurat peste măsură să găsesc o toaletă la parter. Dus am fost şi uşurare!!

Aşa că şi prima activitate mai serioasă în Viena a fost pe măsură. Acum stau cu toate lucrurile aici şi mă gândesc serios să le las locului. E duminică, văd că nu coboară nimeni, nu intră niciun aurolac pe uşă (instinct estic), bucătăria e cu uşa larg dată de perete, maşinile de spălat aşteaptă, e şi-un acvariu cu peşti...

Prima treabă ar fi să vorbesc cu administratorul căminului. Cum azi e -spuneam- duminică, nu văd să apară nenea pe-aici, mai ales că parcă să zic c-am dibuit ceva de pe-un afiş în germană pe una din uşi cum că duminica nu se lucrează cu publicul. Om vedea. În cazul ăsta, a doua treabă ar fi să mă duc după orientare şi mâncare, că sunt în pioneze. Sau să îmi despachetez şi montez bicicleta, dar să văd pe unde-o pun. Poate aşa ar fi mai bine şi cred că asta o să şi fac.

Aşa că hai! la treabă şi gata cu vorba. Mai vedem şi mai încolo, că luăm jucăria electronică la purtător.

"Zona" şi hamsterii

Sunt obosit, aşa că mi-s în starea de spirit cea mai indicată pentru redactare.

Obosit mai întâi fiindcă m-au tot trezit hamsterii ăştia zgomotoşi de-a lungul nopţii trecute. Entuziasmul nemărginit al pricopsirii cu o pereche de hamsteri pitici (şi gemeni pe deasupra!) s-a cam şifonat pe la patru dimineaţa: micuţii s-au gândit să-şi facă înviorarea de dimineaţă şi au făcut cu rândul la roată. Acuma - ştiindu-mă un pic cârcotaş şi mini-homo tehnicus - axul pe care se-nvârte roata 'ceea din plastic este pur şi simplu o ţevuşcă tot din plastic. Visam aşadar la rulmenţi unşi când a-nceput hamsteru' să scârţâie cu tot cu roată de zici că-l apucaseră maratoanele olimpice.

Lolek

Nu e chip să stea vreunul din ei locului, aşa că examinarea sexului e deocamdată imposibilă. Pare-se, totuşi, că-s doi băieţi. Iar rasa fiind originară din Rusia (zona slavă aşadar), botezarea celor doi a fost floare la ureche: Lolek şi Bolek! Fantastic cum poţi să-ţi dai seama de caracterul unui hamster după numai o zi şi-o noapte de fugăreală prin rumeguş: aşa că deja ştiu că Lolek e mai micuţ, mai cerebral, mai cuibăreţ şi mai potolit, pe când frate-său mai dolofan Bolek este un Schumacher în miniatură, ceva mai zăpăug şi mai închis la culoare.

Zâmbesc fericit vorbind despre hamsteri - sunt nevoit, cu ei, să-mi pun la treabă latura părintească de care nu eram absolut deloc conştient. Poate că, în urmă cu foarte puţină vreme, m-ar fi speriat s-o descopăr. Acum mi-e doar revelaţie plăcută şi liniştitoare.

Liniştitoare fiindcă mai alungă oboseala pe-a cărei temă am început să scriu. Astă-seară, de pildă, s-au perindat prin răruţul tramvai 45 nişte indivizi cât se poate de suspecţi. Doi se luaseră la bătaie acuzându-se reciproc de a fi drogaţi. Mai prin Tineretului, o hoaşcă bătrână îşi ameninţa copilul obez să meargă acasă ca să primească o bătaie zdravănă. Băiatul o implora de mama focului doar-doar s-o răzgândi. O samă de scene deranjante până dincolo de graniţa morbidului, violentându-mi tot pachetul cultural şi convingerile mai mult sau mai puţin auto-induse şi/sau conştiente.

Am pomenit de "45" fiindcă am făcut azi o vizită bunicii, pe Şoseaua Chitilei. Buni-i bine, se uita la film indian. Eu - bou de zile mari, am început să plec tot mai curând de la ea, nu care-cumva să-mi ratez necunoscutul. Recent făcut pedestraş (de nevoie dar şi din fericire), am traversat astfel capitala în două mijloace de transport. Orezul din sacoşă mi se dezgheţa pe măsură ce Universitatea apărea gri pe geamul autobuzului, înghesuită mai încolo de Arhitectură, la rândul ei sufocată de alte griuri dărăpănate, un Lido mort de-atâta criză şi trotuare înghiţite de maşini cu tablele îndoite de prea mult şoferit pe gheaţă; imagini flancate strident de reclame colorate şi nerealiste. Mizeria nu se vede pe hainele negre, obrajii au peste ei nişte cearcăne înfiorătoare. Ciudat şi cam enervant cum te pomeneşti descriind în stereotipie un peisaj mohorât. Tot citeam articole cu asemenea scene însă abia de curând a început gălăgia să mă înfunde şi goliciunea să-mi înlocuiască starea bună de spirit. E cancer dar e centralizat şi cosmopolit, de-aia suntem şi reticenţi să-l părăsim.

Prima putere cizelată autohton este arta deplângerii. Încerc în schimb doar să constat că-i înţeleg pe cei care-au priceput cum stă cu relaţia dintre abstract şi concret: de-ajuns să pui conceptul de patriotism deasupra nevoii de pâine şi te-ai ars regeşte. Ajung în ast fel să mă gândesc - idealizând cu neţărmurită naivitate - că, de fapt, nu prea mă interesează să fiu muntean, român, european, alb sau negru, ci doar să fiu un ceva uman, luminat şi bun, care-şi atinge fericirea şi trăieşte în ea până la sfârşitul vremii, lăsându-l şi pe celălalt să trăiască în fericirea lui. Loc e pentru toţi, dar uite că mai vine câte-un geniu bolnav care vrea să facă lobotomii pe creierii continentelor, clipă în care parcă simt cum tremură planeta asta de micime, strânsă într-un ghem ca un hamster speriat, cu un fulg de porumb între gheruţe.

La urma urmei, bietul Redrick Schuhart, tocmai descoperind "piatra filosofală" a Zonei, se trezeşte într-un ridicol final că îşi poate îndeplini prin ea orice dorinţă, numai că - oricât s-ar scotoci de simţăminte - nu prea ar şti ce:

"Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!"

(Arkadi şi Boris Strugatki, "Picnic la marginea drumului")

Târziu este, aşa că deocamdată îmi iert aici ochii, căci în direcţia 'ceasta au mai fost oricum bătute câmpii. Am să-ncerc să schimb peisajul şi să pun bateria la-ncărcat. Şi zău că mi-a fost dor de aşa o iarnă!

Break, Dacia polară

"Tea. Earl Grey. Hot."

În timp ce eu fierbeam în neştire la ceaiul de muşeţel şi tei mă pomeneam cu invidie pe căpitanul Jean-Luc Picard că-şi poate comanda cu asemenea uşurinţă o cană de ceai englezesc: Ancuţa mi-a făcut astă-seară cadou o cutie de ceai negru.

Nici n-am stat să mă mai schimb. Am intrat pe uşă, cojocul a zburat cât colo, ibricul s-a aruncat singur pe foc şi m-am prins să fac fotografii la cutia de tablă conţinând primul ceai mai dichisit pe care-l adaug "recoltei". Şi ce mireasmă! Ce lăcomie pe mine! Două linguriţe şi jumătate într-un ibric de două căni şi jumătate... ce să mai! Bei o cană şi faci trei.

L-am mai dres eu cu biscuiţi şi apoi am dat să mă lăud unui amic galez care mi-a întors-o degajat: "Oh, I know those! Mum's got a cupboard-full of 'em!"

A fost un mic Crăciun pentru un copil care gândeşte adeseori cu oarecare întârziere. Abia acum două zile am avut un scurt - însă puternic, fulgerător chiar - declic în privinţa plecării către Austria. Preocupat să declar altora că nu va fi nimic mai mult decât "o plecare", subconştientul m-a luat cu totul pe nepregătite cu un junghi de gând: chiar o să se-ntâmple şi chiar vor trece patru luni până la vechea rutină: strânsul joarecului în braţe, bibilitul la carburatorul Zetei, zâmbetele d-lui Angelescu, fulgi de porumb şi lapte în patul mov cu Star Trek la privitor... un lucru este bătut în cuie: îmi voi lua ceaiul negru cu mine ca să-l am pe căpitanul navei stelare drept liant între vechi şi nou.

Îmi pare totodată că anul tocmai încheiat a fost zăpăcit rău de tot. A dat peste cap multe şi a făcut tot atât de multe perechi de cearcăne. Mi-a insuflat o poftă nestăvilită de nou, de rupere de vechi. Dorul de ducă era deja de când apăsam ambreiajul în burta mamei, dar punctul pe i l-a pus - fără să bănuiască vreodată ceva - un personaj din nou-instalatul The Sims 3, omuleţ căruia i-am dat chipul şi asemănarea mea şi pe care l-am învăţat să cânte la chitară, să învârtă clătitele, să facă pipi şi să schimbe garniturile la baie, dar mai ales să flirteze degajat cu tot ce mişcă şi-i bun la suflet - lucruri pe care modelul său uman nu le face decât stângaci. Un optimism atât de colorat, completat de ideea unui realism (fie el şi virtual) aşa bulversant încât ne-am pomenit şi eu, şi mai-micul pletos de pe monitor păcănind la chitară: el zăngănea de-o zi şi ştia blues, eu mă chinuiam de ani întregi şi bâzâiam o mică ţiganiadă.

Ciudată vârstă, ciudat sentiment să fii un mic Oedip într-o societate patricidă. Cultură a vinovăţiei, mă simt mai degrabă vinovat decât având conştiinţa încărcată.

Puţine coerenţe în cursurile primului semestru fiindcă atenţie nu am avut decât pentru pereţi şi cer. Mă declaram ieri (nu fără precauţie), într-o conversaţie telefonică, un om fericit. Cu rezerva că mai toate melodiile pe care le pot într-adevăr cânta sunt în acorduri minore şi au o notă de melanco-tristeţe. Dacă nesiguranţa este cheia explorării valenţelor lumii în care înot, apăi mi-s un păcală cu epifanii şi dus la studii superioare.

Nu-s chiar mort după conceptul de blog. Însă ipocrizie ar fi să blamez în sinea mea stereotipia astfel instituită fiindcă, la urma urmei, ce e nou în a ţine un jurnal? Publicarea lui, însă, cere public şi gâdilare la ego. Mă gândesc însă la pipa şi comentariile lui Vali, la criticile lui Liviu, joarecismele Ancuţei şi grupul demaror al Jawei lui "Pedală", aşa că văraticul din mine zâmbeşte la rându-i şi dă undă verde.

Am creat aşadar blogul cu pricina plecării în bursă la Viena pentru patru luni. Sper să-şi depăşească în timp contextul zămislirii. Noapte bună!

Ante-eseu

Să încercăm mâine dimineaţă să redactăm coerent. La ora asta nici măcar bolovanii degeraţi de-afară nu mai au habar cine sunt şi pe cine caută.