Şi simplu

Cred că tocmai am terminat o serie de vise în trei părţi (acte, na). Ce-i drept, mi s-a-ntâmplat foarte rar să visez nopţi consecutive pe aceeaşi temă. Visul ăsta a fost mai simpluţ şi zău că nici nu-i cine ştie ce, îl înregistrez însă aici fiindcă mă simt bine c-am început să visez basme complete în loc de frânturi zăpăcite. Şi mi-a plăcut fata :).

Se făcea că eram într-un soi de spital cam mare şi cam dezafectat. Îmi aminteşte de universitatea imensă şi abandonată, pe care am visat-o cu oarecare strângere de inimă. Eram un grup de câţiva studenţi, fiindcă eram cu toţii încă în stagiul Erasmus. Cumva, ne-am pierdut şi am început să căutăm ieşirea, umblând de sus în jos pe trepte între etaje şi folosindu-ne mai târziu de tuburile mari de aerisire, ieşirile de serviciu şi tot aşa.

Acum trei nopţi, primul vis a fost relativ paşnic: ne-am despărţit în grupuri de câte doi-trei şi, ţinând legătura prin telefon, am pornit căutarea. M-a sunat mama să-mi spună de cele zece zile pe care aveam să le petrec în Copenhaga la finalul bursei studenţeşti. În vis, asta urma să se-ntâmple. Pupat toţi, apoi mama a sunat-o pe drăguţa brunetă din grupuşorul nostru, s-o roage să fie bună cu mine şi să mă însoţească în Danemarca. Fata s-a arătat încântată de idee şi am început (în toate cele trei vise) să ne curtăm aprig, energic, parcă făcuţi unul pentru celălalt. Amar e totuşi că pe fata asta, deşi - practic - tot timpul în preajma mea, n-am văzut-o în vis decât foarte puţin. Fiecare scenă cu ea se termina invariabil cu nişte trepte pe care le urcam amândoi, eu rămânând în urmă şi uitându-mă pe sub fusta ei. Na!

Începând cu a doua parte au apărut doi angajaţi ai spitalului, un el blond şi o ea - să zic - roşcată. Îmbrăcaţi în salopete albastre, încercau să ne pună definitiv beţe-n roate şi să ne ţină în spital. Ne-am putut da seama de ce ne aştepta întâlnind fel de fel de nenorociţi însângeraţi zăcând pe coridoare şi prin săli. Episodul ăsta a fost cam cel mai crunt şi mai neliniştitor, fiindcă cei doi "răi" erau mult mai iuţi decât noi, mai abili şi parcă invulnerabili. Ştiam că orice înfruntare s-ar fi încheiat... nasol.

Astă-noapte visul a-nceput cu zâmbetul brunetei - îi spusesem că alea zece zile aveau să fie "... interesante". A aprobat cu o privire de complice. Să mă trăsnească dacă n-aș vrea ca toată lumea să zâmbească aşa de "cu totul" cum zâmbea fata aia. Cu toată fiinţa, dom'le! Cumva, răufăcătorii mai pierduseră din energie şi acum îi puteam răzbi. În câteva rânduri le-am pus nişte capcane improvizate din ce-am găsit pe drum, ori chiar ne-am prins în câteva schimburi de pumni şi picioare prin tuburile de aerisire. De fiecare dată i-am dat înapoi. Am coborât pe nişte trepte în spirală, ca şi cum am fi coborât dintr-un turn de apărare (ăsta s-ar putea să fie parazit de când cu turul cetăţii din Salzburg).

Am forţat uşile mari şi am ieşit, aşteptaţi parcă la final de maraton de familii, prieteni şi tot alaiul. Totul avea aerul unui basm (cam bolnav pe alocuri, e drept) împlinit: a început oarecum inocent, apoi a trecut prin simţăminte (frică, îndoială de sine), iar la urmă "ăia răii" au fost înfrânţi şi a apărut fata, semn că musai ieşim de-aici şi dăm petrecere în pijamale.

Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat la urmă. Iţele s-au încurcat întâi, apoi au început să se destrame; stăteam toţi îmbrăţişaţi şi din cale-afară de bucuroşi de toate şi de tot. O pace cum de mult n-am mai simţit mi-a trecut prin vis, în timp ce lumea lui, fericită şi efemeră, cu alai, cu prieteni, cu trăiri, cu fata sortită cu tot, s-a dus cât colo şi m-a trezit în soare blajin de vară.

Bun să-l faci trilogie la Hollywood, nu alta!

Süßenbrunn

Am un fel foarte simplu de-a mă convinge că evoluez de la o zi la alta: citesc ce-am scris ieri şi mă minunez de tâmpeniile debitate. Ştiu în felul ăsta că azi am mintea (mai) clară şi că voi debita alte prostii, însă mai calme şi mai aşezate decât... celelalte.

Revin un picuţ din saltul mortal executat ieri pe blog. Fiindcă, recitind, abia dacă m-am putut urmări singur! Nu-i bine cu scrisul tâmpeniilor, că pe urmă trebuie să mai şi ţii seama de ele.

Joia de ieri a avut şi latura ei frumoasă - de altfel, singura latură care mă interesează de-a binelea. Îmi place să hoinăresc cu trenul până la marginea Vienei, atât cât îmi permite abonamentul urban. Fără grijă, că-mi permite destul de mult.

Mi-era târşală să mă plimb iar de unul singur, aşa că am convenit cu peruanca să ne-ntâlnim la Südtiroler Platz, să luăm trenul şi să mergem la Süßenbrunn. E-un sătuc la capătul nord-vestic al Vienei, diametral opus faţă de capătul ăsta, Liesing.

View Larger Map

După zece staţii de tren încep să se cam împuţineze blocurile şi apar câmpuri înverzite, semănate cu grâu, salată şi tot aşa.  Ne-am dat jos şi am umblat drum lung pe strada principală, apoi pe la marginea unui câmp care împarte satul pe din două.

Partea a doua de sat s-a profilat în mai multă gălăgie de maşini. Am explorat curţi şi mi-a plăcut în mod special o căsoaie pesemne părăsită, care mi-a picat cu tronc s-o cercetez. Am mers totuşi mai departe şi mi-am căutat un bufet. Singurul disponibil în sat era închis, că nu ştiu ce sărbătoare s-a nimerit să fie. Zău că încep să cred că ăştia postesc mai des ca noi.

Ieşind din sat, am cotit la dreapta pe un drum mai puţin umblat, dar asfaltat şi el. În depărtare se-nvârteau de mama focului nişte "eoliene", iar Catalina, entuziasmată cum era că nu prea mai făcuse ea escapade de teapa ăsteia, a şi propus să mergem până la ele. Am acceptat pe dată dar, traversând o autostradă, fata şi-a amintit că avea de mers la o petrecere şi în felul ăsta am făcut stânga-mprejur.

Pe drum înapoi m-am distrat ridicând ţevuştile din plastic viu colorat din interiorul bornelor (tot de plastic) de pe marginea drumului. Vasăzică ţevuştile alea - mi-a explicat peruanca - sunt pentru vreme de ceaţă: vine câte-un drumar şi stă să le ridice cu mâna pe toate, ca să nu dea automobiliştii cu motorizatele-n străchini.

Am trecut iar prin dreptul căsoaiei abandonate. De data asta am pătruns în curte prin inocentă efracţie. Tocmai când să-ncerc şi-o clanţă, am ochit în spatele casei câteva cearşafuri întinse la uscat şi o şatră de de-ai noştri împrejurul lor, aşa că m-am gândit că mai bine ar fi să plec.

Din nou mergeam agale pe marginea lanului de grâu verde şi mai înalt decât mine, de data asta mai tăcut, dar mai zâmbitor. Mă durea spatele de la termosul plin cu ceai din geantă, dar eram fericit c-am salvat o zi de la pieire. Catalina îmi povestea cam greoi ceva despre basme austriece, ca să mă întrebe pe urmă dacă am vreun cântec de leagăn preferat. Mai mult într-o doară am stat să mă gândesc ce să-i zic, încurcându-mă de-a binelea să-mi dau seama ce departe îmi stau acum amintirile. Nici să mă fi picat cu ceară n-am putut să-mi amintesc dacă mai ştiu vreun cântec de leagăn sau dacă mai ţin minte trei basme.

Nori şi vânt pe după boabele de grâu, picura cu ţârâita un început de ploaie. Satul a rămas în urmă, am ajuns la gară şi a trecut mai bine de-un sfert de oră până să apară trenul spre casă. Cât pe ce să adorm, canapelele din S-Bahn sunt tapiţate cu destul burete. M-am bucurat pomenindu-mă că ştiu staţiile pe de rost şi mă umflam în pene când o vedeam pe fată uitându-se nedumerită pe geam. Ea a coborât la Südtiroler Platz şi m-am dat şi eu jos cinci staţii mai târziu. Ploaia s-a-ndurat de mine şi n-a-nceput să stropească decât după ce-am intrat pe uşă acasă, unde l-am găsit pe Krystof împuşcând ruşi pe laptop.

Mi-a mers bine. Lucrarea de 15 pagini a-nceput să se scrie singură. Deja două pagini despre motorul în doi timpi, şi chiar sună etnologic! Ehei, pubertate...

Da, îmi amintesc acum că am avut şi eu conturată, în copilărie, imaginea unui om serios: trebuia să fie taică-meu, bărbierit, cu o burtă ca de... tată, musai cu blugi strânşi în curea şi cămaşa băgată-n ei. Totul în zadar însă dacă nu stătea şi geanta pe umăr. Nu ghiozdan, nu rucsac, nu pungă de pungaş, geantă pe umăr. Grea de patru kile!

Fata, fără să ştie, a surprins multe plăceri de-ale mele într-o singură poză: un câmp înverzit, o freză zburlită, un zâmbet prea copilăros, o pereche de blugi strânsă-n curea şi cămaşa înfiptă-n ei, o geantă pe umăr. Arăt serios! :)

Goldmund

Plâng nestins, scâncit, schimonosit, desfigurat şi râuri îmi curg din ochi. M-am văzut în oglindă, nu am putut nici măcar a mă speria. Nu am aer destul în plămâni, nici nări îndeajuns de mari ca să urlu, să mă-nec plângând şi să-mi răsun durerea dincolo de uşă şi fereastră. Culmea că tot acum mi-am găsit poate un sens în viaţă, măcar o alinare că pot fi eu însumi fără teamă, fără scârbă sau ruşine. Fără să aspir la ce a fost ori este altcineva.

Iată, o mână de cuvinte şi deja mi s-au uscat ochii, sprâncenele se rup din încordare şi gura îşi întregeşte liniile. Efemer, cât de trecător! Şi totuşi cât de mult a durat, cât m-a durut pieptul şi stătea inima să mi se prăbuşească-n suflet. Mă dor ochii, nu calculatorul ar trebui să mă vadă acum.

Mi-am spălat privirile. Nu pricep nimic, şi totuşi le-nţeleg pe rând pe toate, rar şi viu. Ca un copil ce pricepe întâia oară un simţământ. Amplificat, exagerat, grotesc, neînchipuit, stupid, interminabil, neasemuit de frumos. Ca un bou cu cap de om. Ce zâmbet împăcat, de bătrânel tâmpit şi copilăros, îmi stă pe faţă. Riduri fine sub ochi şi-n frunte. Am isprăvit.