vineri, 4 iunie 2010

Süßenbrunn

Am un fel foarte simplu de-a mă convinge că evoluez de la o zi la alta: citesc ce-am scris ieri şi mă minunez de tâmpeniile debitate. Ştiu în felul ăsta că azi am mintea (mai) clară şi că voi debita alte prostii, însă mai calme şi mai aşezate decât... celelalte.

Revin un picuţ din saltul mortal executat ieri pe blog. Fiindcă, recitind, abia dacă m-am putut urmări singur! Nu-i bine cu scrisul tâmpeniilor, că pe urmă trebuie să mai şi ţii seama de ele.

Joia de ieri a avut şi latura ei frumoasă - de altfel, singura latură care mă interesează de-a binelea. Îmi place să hoinăresc cu trenul până la marginea Vienei, atât cât îmi permite abonamentul urban. Fără grijă, că-mi permite destul de mult.

Mi-era târşală să mă plimb iar de unul singur, aşa că am convenit cu peruanca să ne-ntâlnim la Südtiroler Platz, să luăm trenul şi să mergem la Süßenbrunn. E-un sătuc la capătul nord-vestic al Vienei, diametral opus faţă de capătul ăsta, Liesing.





View Larger Map


După zece staţii de tren încep să se cam împuţineze blocurile şi apar câmpuri înverzite, semănate cu grâu, salată şi tot aşa.  Ne-am dat jos şi am umblat drum lung pe strada principală, apoi pe la marginea unui câmp care împarte satul pe din două.



Partea a doua de sat s-a profilat în mai multă gălăgie de maşini. Am explorat curţi şi mi-a plăcut în mod special o căsoaie pesemne părăsită, care mi-a picat cu tronc s-o cercetez. Am mers totuşi mai departe şi mi-am căutat un bufet. Singurul disponibil în sat era închis, că nu ştiu ce sărbătoare s-a nimerit să fie. Zău că încep să cred că ăştia postesc mai des ca noi.

Ieşind din sat, am cotit la dreapta pe un drum mai puţin umblat, dar asfaltat şi el. În depărtare se-nvârteau de mama focului nişte "eoliene", iar Catalina, entuziasmată cum era că nu prea mai făcuse ea escapade de teapa ăsteia, a şi propus să mergem până la ele. Am acceptat pe dată dar, traversând o autostradă, fata şi-a amintit că avea de mers la o petrecere şi în felul ăsta am făcut stânga-mprejur.


Pe drum înapoi m-am distrat ridicând ţevuştile din plastic viu colorat din interiorul bornelor (tot de plastic) de pe marginea drumului. Vasăzică ţevuştile alea - mi-a explicat peruanca - sunt pentru vreme de ceaţă: vine câte-un drumar şi stă să le ridice cu mâna pe toate, ca să nu dea automobiliştii cu motorizatele-n străchini.

Am trecut iar prin dreptul căsoaiei abandonate. De data asta am pătruns în curte prin inocentă efracţie. Tocmai când să-ncerc şi-o clanţă, am ochit în spatele casei câteva cearşafuri întinse la uscat şi o şatră de de-ai noştri împrejurul lor, aşa că m-am gândit că mai bine ar fi să plec.



Din nou mergeam agale pe marginea lanului de grâu verde şi mai înalt decât mine, de data asta mai tăcut, dar mai zâmbitor. Mă durea spatele de la termosul plin cu ceai din geantă, dar eram fericit c-am salvat o zi de la pieire. Catalina îmi povestea cam greoi ceva despre basme austriece, ca să mă întrebe pe urmă dacă am vreun cântec de leagăn preferat. Mai mult într-o doară am stat să mă gândesc ce să-i zic, încurcându-mă de-a binelea să-mi dau seama ce departe îmi stau acum amintirile. Nici să mă fi picat cu ceară n-am putut să-mi amintesc dacă mai ştiu vreun cântec de leagăn sau dacă mai ţin minte trei basme.




Nori şi vânt pe după boabele de grâu, picura cu ţârâita un început de ploaie. Satul a rămas în urmă, am ajuns la gară şi a trecut mai bine de-un sfert de oră până să apară trenul spre casă. Cât pe ce să adorm, canapelele din S-Bahn sunt tapiţate cu destul burete. M-am bucurat pomenindu-mă că ştiu staţiile pe de rost şi mă umflam în pene când o vedeam pe fată uitându-se nedumerită pe geam. Ea a coborât la Südtiroler Platz şi m-am dat şi eu jos cinci staţii mai târziu. Ploaia s-a-ndurat de mine şi n-a-nceput să stropească decât după ce-am intrat pe uşă acasă, unde l-am găsit pe Krystof împuşcând ruşi pe laptop.


Mi-a mers bine. Lucrarea de 15 pagini a-nceput să se scrie singură. Deja două pagini despre motorul în doi timpi, şi chiar sună etnologic! Ehei, pubertate...

Da, îmi amintesc acum că am avut şi eu conturată, în copilărie, imaginea unui om serios: trebuia să fie taică-meu, bărbierit, cu o burtă ca de... tată, musai cu blugi strânşi în curea şi cămaşa băgată-n ei. Totul în zadar însă dacă nu stătea şi geanta pe umăr. Nu ghiozdan, nu rucsac, nu pungă de pungaş, geantă pe umăr. Grea de patru kile!

Fata, fără să ştie, a surprins multe plăceri de-ale mele într-o singură poză: un câmp înverzit, o freză zburlită, un zâmbet prea copilăros, o pereche de blugi strânsă-n curea şi cămaşa înfiptă-n ei, o geantă pe umăr. Arăt serios! :)



1 comentarii:

Suflet de curva spunea...

ai un blog...interesant

Trimiteți un comentariu