Vama

Iată-mă transplantat în Vamă. Aia Veche, cu V mare.

Am ajuns aici în urma unei neașteptate și subite alinieri de planete. Unii aștri s-au ciocnit și făcut bucăți încă dinainte să ajung. Dar cică așa se sparge ghinionul, dacă-l ai.

Pesemne mă veți putea găsi aici până-n toamnă, la final de sezon. Le-a plăcut Răduleștilor de mine și m-au angajat recepționer în Bazart Hostel. E sfârșitul celei de-a doua zi. Deocamdată am fost orice altceva, numai recepționer nu! Dar am avut de lucru numai pe placul meu: șurubăreală , montări și demontări, reparații și creații. Burghie, negrese, șurubelnițe retro și electrice, rigips și glet, biciclete și reglaje, de toate pentru toți.

A fost haotic și-s obosit, dar doar trupește. Mintea îmi rânjește odihnită. Sunt vesel, relaxat. Sunt cu sufletul pe-afară și dau tot din mine până amețesc (nu trebuie mult). Aflu - sau mi se confirmă a nu știu câta oară - cu ocazia asta că te tratez, străine sau proaspete prieten, cu tot ce am mai bun în vlagă și în gând. Atât îți cer doar, ca de obicei: să fii om cu mine și să nu mă tragi acolo unde nu vreau să vin. Ia aminte de ritmul meu și ține-i un dram de socoteală. De restul mă mai ocup și eu. :)

Evenimente? Da: curățam azi sculele de glet întărit prin curtea din spate când mă pomenesc c-un popă lângă mine. "Fii binecuvântat, părinte", îmi zice. "Ah, nu", încep eu. "A, sunteți călugăr?" mă-ntrerupe el. "Nu, dar", încerc eu să-i explic. "Dar ați la fost la mănăstire", mai plusează el. "Nu," i-o tai eu prietenește, "doar am barbă". Păi dacă și oamenii lui Dumnezeu au ajuns să mă ia drept unul de-al lor!...

Cei trei australieni veniți în mijocul sfeștaniei au fost mulțumiți de cum le-am reglat țoaclele de le-au închiriat. "Parcă te-ai născut reparând biciclete", zice Sorin. "E ceva ce nu faci?" mă-ntreabă. "Cred că prea multe", zic. Dar i-am zis apoi o vorbă pe care-o știu de la taică-meu: "Un poquito de todo". Nu? :)

Şi simplu

Cred că tocmai am terminat o serie de vise în trei părţi (acte, na). Ce-i drept, mi s-a-ntâmplat foarte rar să visez nopţi consecutive pe aceeaşi temă. Visul ăsta a fost mai simpluţ şi zău că nici nu-i cine ştie ce, îl înregistrez însă aici fiindcă mă simt bine c-am început să visez basme complete în loc de frânturi zăpăcite. Şi mi-a plăcut fata :).

Se făcea că eram într-un soi de spital cam mare şi cam dezafectat. Îmi aminteşte de universitatea imensă şi abandonată, pe care am visat-o cu oarecare strângere de inimă. Eram un grup de câţiva studenţi, fiindcă eram cu toţii încă în stagiul Erasmus. Cumva, ne-am pierdut şi am început să căutăm ieşirea, umblând de sus în jos pe trepte între etaje şi folosindu-ne mai târziu de tuburile mari de aerisire, ieşirile de serviciu şi tot aşa.

Acum trei nopţi, primul vis a fost relativ paşnic: ne-am despărţit în grupuri de câte doi-trei şi, ţinând legătura prin telefon, am pornit căutarea. M-a sunat mama să-mi spună de cele zece zile pe care aveam să le petrec în Copenhaga la finalul bursei studenţeşti. În vis, asta urma să se-ntâmple. Pupat toţi, apoi mama a sunat-o pe drăguţa brunetă din grupuşorul nostru, s-o roage să fie bună cu mine şi să mă însoţească în Danemarca. Fata s-a arătat încântată de idee şi am început (în toate cele trei vise) să ne curtăm aprig, energic, parcă făcuţi unul pentru celălalt. Amar e totuşi că pe fata asta, deşi - practic - tot timpul în preajma mea, n-am văzut-o în vis decât foarte puţin. Fiecare scenă cu ea se termina invariabil cu nişte trepte pe care le urcam amândoi, eu rămânând în urmă şi uitându-mă pe sub fusta ei. Na!

Începând cu a doua parte au apărut doi angajaţi ai spitalului, un el blond şi o ea - să zic - roşcată. Îmbrăcaţi în salopete albastre, încercau să ne pună definitiv beţe-n roate şi să ne ţină în spital. Ne-am putut da seama de ce ne aştepta întâlnind fel de fel de nenorociţi însângeraţi zăcând pe coridoare şi prin săli. Episodul ăsta a fost cam cel mai crunt şi mai neliniştitor, fiindcă cei doi "răi" erau mult mai iuţi decât noi, mai abili şi parcă invulnerabili. Ştiam că orice înfruntare s-ar fi încheiat... nasol.

Astă-noapte visul a-nceput cu zâmbetul brunetei - îi spusesem că alea zece zile aveau să fie "... interesante". A aprobat cu o privire de complice. Să mă trăsnească dacă n-aș vrea ca toată lumea să zâmbească aşa de "cu totul" cum zâmbea fata aia. Cu toată fiinţa, dom'le! Cumva, răufăcătorii mai pierduseră din energie şi acum îi puteam răzbi. În câteva rânduri le-am pus nişte capcane improvizate din ce-am găsit pe drum, ori chiar ne-am prins în câteva schimburi de pumni şi picioare prin tuburile de aerisire. De fiecare dată i-am dat înapoi. Am coborât pe nişte trepte în spirală, ca şi cum am fi coborât dintr-un turn de apărare (ăsta s-ar putea să fie parazit de când cu turul cetăţii din Salzburg).

Am forţat uşile mari şi am ieşit, aşteptaţi parcă la final de maraton de familii, prieteni şi tot alaiul. Totul avea aerul unui basm (cam bolnav pe alocuri, e drept) împlinit: a început oarecum inocent, apoi a trecut prin simţăminte (frică, îndoială de sine), iar la urmă "ăia răii" au fost înfrânţi şi a apărut fata, semn că musai ieşim de-aici şi dăm petrecere în pijamale.

Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat la urmă. Iţele s-au încurcat întâi, apoi au început să se destrame; stăteam toţi îmbrăţişaţi şi din cale-afară de bucuroşi de toate şi de tot. O pace cum de mult n-am mai simţit mi-a trecut prin vis, în timp ce lumea lui, fericită şi efemeră, cu alai, cu prieteni, cu trăiri, cu fata sortită cu tot, s-a dus cât colo şi m-a trezit în soare blajin de vară.

Bun să-l faci trilogie la Hollywood, nu alta!

Süßenbrunn

Am un fel foarte simplu de-a mă convinge că evoluez de la o zi la alta: citesc ce-am scris ieri şi mă minunez de tâmpeniile debitate. Ştiu în felul ăsta că azi am mintea (mai) clară şi că voi debita alte prostii, însă mai calme şi mai aşezate decât... celelalte.

Revin un picuţ din saltul mortal executat ieri pe blog. Fiindcă, recitind, abia dacă m-am putut urmări singur! Nu-i bine cu scrisul tâmpeniilor, că pe urmă trebuie să mai şi ţii seama de ele.

Joia de ieri a avut şi latura ei frumoasă - de altfel, singura latură care mă interesează de-a binelea. Îmi place să hoinăresc cu trenul până la marginea Vienei, atât cât îmi permite abonamentul urban. Fără grijă, că-mi permite destul de mult.

Mi-era târşală să mă plimb iar de unul singur, aşa că am convenit cu peruanca să ne-ntâlnim la Südtiroler Platz, să luăm trenul şi să mergem la Süßenbrunn. E-un sătuc la capătul nord-vestic al Vienei, diametral opus faţă de capătul ăsta, Liesing.

View Larger Map

După zece staţii de tren încep să se cam împuţineze blocurile şi apar câmpuri înverzite, semănate cu grâu, salată şi tot aşa.  Ne-am dat jos şi am umblat drum lung pe strada principală, apoi pe la marginea unui câmp care împarte satul pe din două.

Partea a doua de sat s-a profilat în mai multă gălăgie de maşini. Am explorat curţi şi mi-a plăcut în mod special o căsoaie pesemne părăsită, care mi-a picat cu tronc s-o cercetez. Am mers totuşi mai departe şi mi-am căutat un bufet. Singurul disponibil în sat era închis, că nu ştiu ce sărbătoare s-a nimerit să fie. Zău că încep să cred că ăştia postesc mai des ca noi.

Ieşind din sat, am cotit la dreapta pe un drum mai puţin umblat, dar asfaltat şi el. În depărtare se-nvârteau de mama focului nişte "eoliene", iar Catalina, entuziasmată cum era că nu prea mai făcuse ea escapade de teapa ăsteia, a şi propus să mergem până la ele. Am acceptat pe dată dar, traversând o autostradă, fata şi-a amintit că avea de mers la o petrecere şi în felul ăsta am făcut stânga-mprejur.

Pe drum înapoi m-am distrat ridicând ţevuştile din plastic viu colorat din interiorul bornelor (tot de plastic) de pe marginea drumului. Vasăzică ţevuştile alea - mi-a explicat peruanca - sunt pentru vreme de ceaţă: vine câte-un drumar şi stă să le ridice cu mâna pe toate, ca să nu dea automobiliştii cu motorizatele-n străchini.

Am trecut iar prin dreptul căsoaiei abandonate. De data asta am pătruns în curte prin inocentă efracţie. Tocmai când să-ncerc şi-o clanţă, am ochit în spatele casei câteva cearşafuri întinse la uscat şi o şatră de de-ai noştri împrejurul lor, aşa că m-am gândit că mai bine ar fi să plec.

Din nou mergeam agale pe marginea lanului de grâu verde şi mai înalt decât mine, de data asta mai tăcut, dar mai zâmbitor. Mă durea spatele de la termosul plin cu ceai din geantă, dar eram fericit c-am salvat o zi de la pieire. Catalina îmi povestea cam greoi ceva despre basme austriece, ca să mă întrebe pe urmă dacă am vreun cântec de leagăn preferat. Mai mult într-o doară am stat să mă gândesc ce să-i zic, încurcându-mă de-a binelea să-mi dau seama ce departe îmi stau acum amintirile. Nici să mă fi picat cu ceară n-am putut să-mi amintesc dacă mai ştiu vreun cântec de leagăn sau dacă mai ţin minte trei basme.

Nori şi vânt pe după boabele de grâu, picura cu ţârâita un început de ploaie. Satul a rămas în urmă, am ajuns la gară şi a trecut mai bine de-un sfert de oră până să apară trenul spre casă. Cât pe ce să adorm, canapelele din S-Bahn sunt tapiţate cu destul burete. M-am bucurat pomenindu-mă că ştiu staţiile pe de rost şi mă umflam în pene când o vedeam pe fată uitându-se nedumerită pe geam. Ea a coborât la Südtiroler Platz şi m-am dat şi eu jos cinci staţii mai târziu. Ploaia s-a-ndurat de mine şi n-a-nceput să stropească decât după ce-am intrat pe uşă acasă, unde l-am găsit pe Krystof împuşcând ruşi pe laptop.

Mi-a mers bine. Lucrarea de 15 pagini a-nceput să se scrie singură. Deja două pagini despre motorul în doi timpi, şi chiar sună etnologic! Ehei, pubertate...

Da, îmi amintesc acum că am avut şi eu conturată, în copilărie, imaginea unui om serios: trebuia să fie taică-meu, bărbierit, cu o burtă ca de... tată, musai cu blugi strânşi în curea şi cămaşa băgată-n ei. Totul în zadar însă dacă nu stătea şi geanta pe umăr. Nu ghiozdan, nu rucsac, nu pungă de pungaş, geantă pe umăr. Grea de patru kile!

Fata, fără să ştie, a surprins multe plăceri de-ale mele într-o singură poză: un câmp înverzit, o freză zburlită, un zâmbet prea copilăros, o pereche de blugi strânsă-n curea şi cămaşa înfiptă-n ei, o geantă pe umăr. Arăt serios! :)

Goldmund

Plâng nestins, scâncit, schimonosit, desfigurat şi râuri îmi curg din ochi. M-am văzut în oglindă, nu am putut nici măcar a mă speria. Nu am aer destul în plămâni, nici nări îndeajuns de mari ca să urlu, să mă-nec plângând şi să-mi răsun durerea dincolo de uşă şi fereastră. Culmea că tot acum mi-am găsit poate un sens în viaţă, măcar o alinare că pot fi eu însumi fără teamă, fără scârbă sau ruşine. Fără să aspir la ce a fost ori este altcineva.

Iată, o mână de cuvinte şi deja mi s-au uscat ochii, sprâncenele se rup din încordare şi gura îşi întregeşte liniile. Efemer, cât de trecător! Şi totuşi cât de mult a durat, cât m-a durut pieptul şi stătea inima să mi se prăbuşească-n suflet. Mă dor ochii, nu calculatorul ar trebui să mă vadă acum.

Mi-am spălat privirile. Nu pricep nimic, şi totuşi le-nţeleg pe rând pe toate, rar şi viu. Ca un copil ce pricepe întâia oară un simţământ. Amplificat, exagerat, grotesc, neînchipuit, stupid, interminabil, neasemuit de frumos. Ca un bou cu cap de om. Ce zâmbet împăcat, de bătrânel tâmpit şi copilăros, îmi stă pe faţă. Riduri fine sub ochi şi-n frunte. Am isprăvit.

Orgiastic

 

M-am trezit târziu şi am început ziua cam şovăielnic. Anya - rusoaica - m-a invitat de ieri la expoziţia cu tema "Frică" de astă-după-amiază. Spunea că are câteva lucrări expuse alături de schiţele, desenele, picturile şi filmele celorlalţi studenţi (mulţi dintre ei îi sunt colegi de facultate şi voia să-i revadă). Am făcut eu ce-am făcut şi-am întârziat câteva minute, dar m-am revanşat cu portocale şi ceai cald.

Desenează de-ţi ia glasul şi face nişte portrete de nu mai ştiu de mine. Asta doar ca încălzire. I-am recunoscut acuarelele, a pictat - după natură aproape moartă - nişte cartofi înfloriţi şi un creier cu muşte - frica ei de moarte spirituală. Să fiu sincer, mi-au plăcut mult mai mulţ feţele celor prezenţi decât apartamentul aproape gol, transformat în post-modernistă sală de expoziţie. Mi-au plăcut mult mai mult decât ceea ce stătea lipit, agăţat sau pictat pe tapet şi pereţi.

Expoziţia s-a ţinut într-un bloc la numărul 40 de pe Grundsteingasse, aşa că mi-am luat bicicleta în tren şi apoi m-am ţinut de ea prin metrou. Am coborât la Thaliastrasse, cartier locuit în principal de imigranţi turci sau altminteri. M-am întâlnit cu Anya la locul faptei şi-am stat ce-am stat, până când ea şi-a amintit că avea de lucru acasă. Am condus-o aşadar pe jos până hăt dincolo de Westbahnhof, de unde-a luat metroul. Am uitat să-mi iau harta de-acasă, iar ca să pot scurta traseul înapoi m-am folosit de hărţile necinstit de mici de la fiecare staţie de autobuz pe lângă care-am trecut. Am şi o busolă cam leneşă, dar mi-a prins bine. Cartier oarecum mai familiar: seara-i gălăgie pe străzi, ies toţi pe-afară şi stau în grupuleţe de câte câţiva şmecheraşi sau se fac că au o treabă importantă la chioşcul de ţigări din colţ. Te mai fereşti de câte-un scuipat pe trotuar, mai una-alta. Mi-a fost un pic teamă pe alocuri: deja noapte, cartier necunoscut, câteodată feţe oarecum dubioase.

Dar am luat un tramvai câteva staţii şi-am ajuns cam pe unde trebuia. Mi-am dezlegat bicicleta şi m-am dat pe lângă grupul mare de oameni care stătea acum în faţa clădirii cu expoziţia. David - un coleg de-al Anyei - m-a recunoscut şi mi-a făcut cunoştinţă cu grupul lui de 5-6 austrieci (toţi cu sânge ba jumătate croat, ba un pic bosniac, ba nemţesc şi-aşa mai departe). Termosul inoxidabil de un litru mi-a făcut intrarea şi-a plimbat ceaiul printre fete. Până la urmă ne-am urnit toţi înspre piaţă, unde a-nceput deja să mă-ncerce o stare de spirit ciudată, ca şi cum aş fi drogat.

Era deja 11-12 noaptea, turcii erau toţi la tarabe cu băuturi, kebaburi, mezeluri, fructe şi-alte treburi, lume cu toptanul, gălăgie mare. Eugen cu Sophie şi cu David înainte, eu la ariergardă cu Nicolas, Lisa şi Maria. M-am pomenit cinstit cu o şaorma şi c-un suc, apoi am continuat în jos pe stradă până-n Yppenplatz, o piaţetă unde dansau turcii cu austriecii pe disco de le săreau pingelele. Am stat cu Nicolas să tragem cadre cu tunul de Canon, iar ceilalţi au mers la zbenguială. Într-un târziu ne-am întors aproape de Grundsteingasse, unde un grup de australieni (cu o austriacă, o grecoaică şi tot aşa) despachetaseră o dubă întreagă de instrumente muzicale (majoritatea percuţie) şi începuseră deja să facă fel de fel de muzici şi faze.

Ne-am băgat şi noi la ciudăţeală şi am luat rapid instrumentele în primire: David cu Nicolas şi cu Sophie la bongoşi, Eugen la votcă, Marie pe lângă, Lisa nu mai ştiu, iar eu am luat o tamburină şi dă-i aşa! Suna mişto, dar lipsea o voce, aşa că am improvizat nişte versuri de Phoenix pe ritmurile alea africane de-a ieşit, dom'le, fenomenal! Grecoaica a-nceput să danseze primprejurul meu, eu tamburineam şi vocalizeam de-mi săreau capacele. Grămadă mare de oameni împrejur, doi poliţişti simpatici tot încercau să ne potolească. Tăceam un pic, apoi reluam. Cât pe ce să mă prăvălesc peste individul cu flaut, că mi s-a proptit în spinare o fată cam băută, m-a luat în braţe şi-acolo a dormit vreo zece minute. Dădeam din tamburină de n-aveam treabă.

Am ţinut-o aşa până pe la vreo două noaptea cel târziu, când australienii au spart gaşca (aveau de ajuns în Croaţia ziua următoare). Am schimbat impresii şi date de contact cu grecoaica, fata fiind încă într-un soi de hipnoză dulceagă. Câteva case mai înspre numărul 12 e-un local, Ragnarhof, iar grupul meu - deja tulburel bine - s-a aciuat pe-acolo. Iar m-au cinstit, de data cu intrarea, iar când am intrat ne-a izbit un turbofolk mişto de tot de s-au toţi la parterul halei ca să-nveţe pe sârbe şi hore. Eu am intrat în vorbă cu alţi oameni, m-am întâlnit şi c-o fată de la Institut. Până la urmă am urcat la etaj, unde era mai liniştit şi-am găsit într-un colţ o pianină.

Fum mult, aşa că am deschis geamurile, s-a adunat lume, vreo doi pianişti, am scos nişte scaune de lângă budă şi i-am aşezat pe toţi. A ieşit de milioane: "Für Elise", "Hit The Road, Jack", ABBA, Beatles, Michael Jackson, toate la pian. M-am pomenit cu două mâini de fată făcându-mi masaj după umeri, aşa că după vreun sfert de oră am întors gestul, ce-i drept cam înzecit. Doar ce era, să mă supăr?! Barmanul a fost un fericit: a vândut la bere lângă pianină de şi-a scos pârleala pe-o lună de zile.

Fusesem eu pe la miezul nopţii cam îngrijorat cu ajunsul înapoi în Liesing (sunt totuşi vreo 17 kilometri), dar ne-am trezit cu zorii mijiţi pe fereastră, toţi chiauni şi scoşi cam cu forţa de asistenţa nigeriană. Am ieşit şi ne-am aşezat pe bănci afară, unde era deja lumină de 5:30 dimineaţa. Am început să ne luăm în cârcă până la staţia de metrou. Despărţire cu promisiunea revederii, iar eu m-am culcat pe la un şapte şi ceva. Am fereastra camerei înspre vest, dar să fi văzut ce soare...

Rămân cu impresia că habar n-am ce-a fost toată treaba asta. Mi s-a spus că a fost prima zi a festivalului "Soho", ceva manifestare culturală care ţine vreo două săptămâni pe an. Aşa se explică agitaţia neobişnuită în Thaliastrasse. Mă simt de parcă aş fi fost cumva rupt din timpul normal zilele-astea. S-a cam încurcat susul cu josul şi ziua cu noaptea. Grozavă senzaţie pe alocuri. Tamburine, mâini pe spate, ore târzii, pian băut, voci afumate. Totul într-un melanj de senzaţii, gânduri, gesturi, vorbe, ochi înroşiţi şi bicicletă. Parcă a trecut un an de vineri, iar e luni fir-ar al naibii.

Nu prea-mi ştiu impresiile aşa c-o lăsăm cum a picat deocamdată. O să am poze mai multe de la Nicolas zilele-astea.

Dar am mai crescut o zi. Cred.

rezemată de-un oblon pe Grundsteingasse, dimineaţa

Ploaie cotidiană

A-nceput să plouă în curtea universităţii. Am mai ţinut până acum laptopul în braţe pe lângă alţi internauţi, dar asta-i prima dată când mă-ncearcă un simţământ frate cu spiritul de echipă: cam bate vântu-ntr-o parte şi-am început să ne ştergem toţi monitoarele cu un cot, dându-ne ghionturi cu celălalt. Stăm ca potârnichile îndărătnice afară, că-i numa' bine, atâta tot că suntem invidioşi pe cioara neagră care tropăie (parcă-n ciudă!) în mijlocul curţii.

Am umblat după cărţi prin biblioteci. Deja e tabiet: întâi caut titlul pe internet, apoi Google Earth ca să văd pe unde trebuie să ajung, apoi bicicleta pân' la staţia de tren, ocheadele cu pasagerele, Atzgersdorf, Hetzendorf, Philadelphiabrücke, Matzleinsdorferplatz, jos la Südtiroler Platz, metroul până la Karsplatz, iar de-acolo depinde în funcţie de ţel. Dacă vreau la institut, traversez pasajul subteran, ies la Statsoper, iar de-acolo am o sută de metri până vis-a-vis de Albertina (sau, altfel zis, la doi paşi de curtea din dos a marelui palat Hofburg, la care mă uit pe fereastră din sala de curs când mă plictisesc. Ştraşnică privelişte!), unde am şi intrat pe domeniile etnologiei.

Dacă mă-ndrept spre universitatea mare, de la Karsplatz schimb metroul (culoarea şi numărul) şi am de traversat centrul: Museumsquartier, Volkstheater, Rathaus şi cobor la Schottentor Universität, din curtea căreia scriu acum.

Ah, m-am răcorit. Mâine am prezentare la "Specificitatea oraşelor". Să văd ce-oi face. Ajung acasă, trebuie să m-apuc să scriu.

- postare nefinalizată şi nepublicată din 20 aprilie 2010, ora 16:23; o public astăzi, 26 ianuarie 2012 şi îmi reamintesc subit bogăţia de simţăminte care mă-ncercau zilnic, simultan, în Austria. Între timp, lucrarea mea despre Constanţa, făcută pentru "Specificitatea oraşelor", a avut un succes nebun. La prezentare, când nu aveam habar de ştiinţă, mă scotea din rahat fluenţa cu care înşiram giumbuşlucurile verbale în engleză. Acum vreo lună de zile m-a rugat profesorul de la cursul respectiv să-i revizuiesc lucrarea şi să-i permit s-o publice la un simpozion. Eu sunt convins că nu a fost chiar atât de bună.

Fotografia a fost făcută în aceeaşi zi, de la fereastra camerei în care stăteam eu şi cehul Krystof. Cămin la marginea Vienei...

Visando

Sunt deja în mai. Am scris rândurile de mai jus acum vreo lună de zile. Naiv rău stilul, naiv. Mă simţeam interesant şi serios. Postez totuşi, trecem peste formă.

De ceva vreme-ncoace (nu ştiu: săptămâni, luni, poate ani) visez adesea în serii. Rareori câte-un vis disparat, şi ăla fie cu subînţeles, fie lăsându-mi o stare nemaipomenită de bine sau vreun coşmar, visez nişte cadre oarecum fixe, de regulă puţin psihotice. Sunt însoţite întotdeauna de culoare şi sunet, nu doar sunetul personajelor ori al obiectelor în mişcare, ci şi coloana sonoră!

De pildă, tot visez în ultima vreme despre un soi de universitate fantastică, nici abandonată dar nici reinaugurată fiindcă e-ntr-o renovare "tulburată". O clădire uriaşă, imposibilă pe alocuri, cu nişte unghiuri şi planuri care mă înspăimântă fiindcă -pare-se- visul face apel la neputinţa mea de a mă împrieteni cu alte feluri de a fi decât cu picioarele pe pământ şi cu ţeasta-n sus. De-aia -între noi fie vorba- mi-a şi luat atâta vreme să fac salturi în apă ca lumea, fiindcă mi-era tot timpul jenă să ridic picioarele în spate. Era o poziţie nefirească gravitaţiei.

Sunt întotdeauna câţiva oameni prin vis, fie profesori care parcă tocmai ce-au ieşit din secretariat şi se năpustesc în criză de timp către vreo sală de clasă inexistentă, jucând parcă rolul unor oameni ocupaţi care n-au timp să-mi explice anume ce facem acolo. Sunete disparate, ciudate, ca de uriaşe foi de tablă ciocnindu-se într-un şantier naval. "Camera video" merge câteodată înspre tavan, arătând nişte lanţuri neînchipuit de groase atârnând jalnic, ca şi cum ar fi fost cândva folosite pe post de scripeţi.

Odată m-a trimis un oarecare după nu ştiu ce documente la nu ştiu ce secretariat, însă am aflat că nu puteam ajunge la acel corp de clădire fără să trec într-o altă dimensiune. Era cel mai activ (dacă nu singurul) loc al instituţiei, însă părea că nu poţi accesa ori părăsi zona.

Visul de azi-noapte însă -fiindcă el m-a făcut să-mi deschid imediat după trezire laptopul- este al patrulea sau cincilea poate (hm... ori face parte poate dintr-o serie mai veche, fiindcă ţin minte sigur că prin liceu visam un soi de mlaştină tot în zona aia; şi are legătură!) dintr-un grup de vise având ca decor parcul Tineretului. Nu, de fapt n-au fost atât de puţine "episoade", fiindcă îmi dau seama că şi seria tramvaiului dinspre Şincai înspre Adesgo este o anexă a aceluiaşi vis, anexă împărţită în două părţi, în funcţie de vremea din vis:  ploaie de toamnă ori soare de vară. Şi tot din aceeaşi serie este şi Parcul Carol pustiu, complet schimbat, din care nu prea ştiu să ies şi-i întotdeauna cam noapte. 

Acum câţiva ani intram în parcul din vis prin părţile Palatului Copiilor -unde nu era nicio clădire, doar un soi de mlaştină frumos colorată, cu musculiţe inofensive şi flori sălbatice; sentiment de naturaleţe- şi mă plimbam cu orişicine stând de vorbă. De vreo câteva săptămâni, visul s-a înteţit în frecvenţă şi am început să visez că intru numai trecând zebra dinspre Mega Image. Prima dată când am visat în felul ăsta, trotuarul şi strada aveau asfaltul moale al anilor '90, în care îndesai degetul cât voiai pe caniculă. Puţine maşini, nimic spectaculos, treceam strada şi eram în parc, într-un tricou cu mânecă scurtă.

Reiterările următoare ale visului (precum şi ultima, cea de azi-noapte) au adăugat treptat un soi de bariere cu clichet -ca barierele de metrou, numai că înalte cât un stat de om şi răsucindu-se pe axa verticală; cred că se pot vedea la intrarea în târgul Autovit, aproape de Real-, precum şi tot soiul de ţevi galvanizate care fixează un traseu anume pentru intrarea în parc. Asfaltul a devenit mai alb, aşa cum am început să-l văd peste tot în "post-modernism". Ţevile sunt "moderne". Azi-noapte am visat un număr incredibil de astfel de bariere, ţevi şi alte prostii (aproape prea multe ca să mai poată maşinile traversa intersecţia, cu toate că barierele erau destinate pietonilor) şi-mi amintesc că eram de-a dreptul revoltat în vis. O voce grozavă, de fată, depăna coloana sonoră. Se acompania cu o chitară în timp ce cânta "High Hopes": "The grass was greener..."

Na, că Pink Floyd îmi intră prin vise, nu prin trezie. Mi s-a făcut foame, formele ciudate ale visului deja s-au cam evaporat. În consecinţă, dau o fugă până la Billa pentru o purjare de cronotoni prin caşcaval.

Salutări din Bratislava!

E-un colţ mai întunecos aici, vis-á-vis de magistratură. Am descoperit că au internet wireless. Descoperire cam târzie, fiindcă ai mei mai mult ca sigur că m-au dat deja dispărut.

- editare 26 ianuarie 2012: postarea asta a rămas nefinalizată şi nepublicată de când am scris-o pe 2 aprilie 2010, la ora 20:26. Stăteam uşor înfrigurat pe o bancă din centrul vechi al Bratislavei şi, cu laptopul în braţe, încercam să mă dumiresc ce bine făcusem eu pe lumea asta ca să mă pot bucura de frumuseţi văzute doar prin filme. Eram acum studentul est-european care se plimbă nonşalant, de capul lui, incognito, liber şi enorm pe străzile vreunei capitale, alta decât cea din ţara lui. În ignoranţa mea, ştiam un lucru: eram cam singur, dar liber de fericit. Promit că, în viitorul apropiat, voi edita şi încărca mai multe poze din acea tură. Bicicleta mea a rămas prin Viena şi am pierdut de curând şi jacheta de blugi. Părul însă...

Culinare

Tare sunt curios ce-a făcut Krystof la semi-maratonul de sâmbăta trecută. A plecat acasă de vineri-dimineaţă, ziceai că parcă vine în loc să se ducă. Într-un fel ştia că merge la tăiere: se despărţea de prietena lui şi urmau aşadar să se-ntâlnească amândoi în Praga. Cum o fi rezolvat - nu ştiu. Prea supărat n-o fi, că abia aşteaptă s-o revadă pe-americancă.

Aşa că joi-noapte am stat de vorbă mai mult decât de obicei. Tot căutam amândoi să tragem la depou, dar într-un fel urma să ne revedem abia peste trei săptămâni, treabă care-a însemnat, pesemne, ceva. De-atunci sunt stăpân pe năsălie. Dar să fiu cinstit: e bine să ai câteodată cu cine să mai schimbi o vorbă şi-un sfat.

Am două profesoare foarte responsabile, respectiv cea din urmă fiind aghiotanta celei dintâi: nevoia şi foamea. Trăgând cu ochiul mai la câte-un turc, mai la ce fierbe cehul, am prins curaj să-mi văd mai multe oale pe foc. Tentativele sunt fără pretenţii. Prima încercare s-a-ncheiat modest, dar gustos, taman pe gustul meu:

În ziua următoare, fiind chiar lihnit, m-am ales cu o simfonie întreagă de ingrediente fierte, prăjite, bulibăşite:

Predomină orezul şi legumele. Imaginea o strică însă cartofii, care arată aşa fiindcă am făcut prostia să-i prăjesc după ceapă, în acelaşi ulei. Puţin scorţoşi şi scoşi parcă dintr-un film de groază, au fost neaşteptat de buni. Caşcavalul a fost aruncat peste ei, evident, în grabă. Laud grădina de la Comana fiindcă roşiile şi castraveţii din oferta vieneză (calitatea I - Spania, cică) nici măcar nu au văzut ce-nseamnă agricultură cu pământ adevărat. Noroc cu oţetul, uleiul, boiaua şi aşa mai departe.

Au mai fost câteva tentative culinare, însă prea m-am năpustit în mâncare uitând să fac poză.

În seara asta cred că prăjesc nişte cartofi şi rezolv rapid problema. Însă aşa am spus de fiecare dată şi bine că nu m-am ţinut de plan! Dacă nu etnologie, măcar bucătărie să rup câte ceva. Eh, prostii. De parcă mare lucru e să fierbi o mână de orez. Mai trece vremea, na...

La presă

Mi-am peticit camera-spate acum două zile. Are nici o lună de folosinţă şi deja două petice. Cea de-a doua pană am făcut-o atunci prin pădure când am luat un ghimpe de ceva. Sincer să fiu, mă şi miram să nu păţesc vreo boacănă. Coboram - cu ambele roţi umflate ca de oraş, adică stăteau să pocnească - o vale de nu mai ştiam câte manete de frână am (numărasem vreo şapte, cu tot cu picioarele mele) şi troncăneam din toate tablele (deh, a vrut băiatu' aripi cromate, coş pe faţă, coş pe spate, geantă de - şi cu! - scule, antifurturi şi-aşa mai departe) când săream peste rădăcini de brad. Din fuga calului mă cam lăsam pe faţă, aşa că roata din spate nu prea avea greutate pe ea. Cum o-nfrânam, cum se bloca şi-mi mergea târâş. Cred că aşa am făcut pana.

Am profitat de ocazie ca să rezolv şi cealaltă cameră (avea o tăietură cam urâţică, eu sper să ţină lipitura), motiv pentru care am fost nevoit să improvizez o presă ad hoc.

Aş fi preferat să am picioarele scaunului uuun pic mai late, dar m-am descurcat şi-aşa. Pregătesc bicicleta aşadar pentru o mică excursie prin Bratislava - cred. Asta ca răsplată că-mi cară cumpărăturile de la Billa pân' acasă.