Culinare

Tare sunt curios ce-a făcut Krystof la semi-maratonul de sâmbăta trecută. A plecat acasă de vineri-dimineaţă, ziceai că parcă vine în loc să se ducă. Într-un fel ştia că merge la tăiere: se despărţea de prietena lui şi urmau aşadar să se-ntâlnească amândoi în Praga. Cum o fi rezolvat - nu ştiu. Prea supărat n-o fi, că abia aşteaptă s-o revadă pe-americancă.

Aşa că joi-noapte am stat de vorbă mai mult decât de obicei. Tot căutam amândoi să tragem la depou, dar într-un fel urma să ne revedem abia peste trei săptămâni, treabă care-a însemnat, pesemne, ceva. De-atunci sunt stăpân pe năsălie. Dar să fiu cinstit: e bine să ai câteodată cu cine să mai schimbi o vorbă şi-un sfat.

Am două profesoare foarte responsabile, respectiv cea din urmă fiind aghiotanta celei dintâi: nevoia şi foamea. Trăgând cu ochiul mai la câte-un turc, mai la ce fierbe cehul, am prins curaj să-mi văd mai multe oale pe foc. Tentativele sunt fără pretenţii. Prima încercare s-a-ncheiat modest, dar gustos, taman pe gustul meu:

În ziua următoare, fiind chiar lihnit, m-am ales cu o simfonie întreagă de ingrediente fierte, prăjite, bulibăşite:

Predomină orezul şi legumele. Imaginea o strică însă cartofii, care arată aşa fiindcă am făcut prostia să-i prăjesc după ceapă, în acelaşi ulei. Puţin scorţoşi şi scoşi parcă dintr-un film de groază, au fost neaşteptat de buni. Caşcavalul a fost aruncat peste ei, evident, în grabă. Laud grădina de la Comana fiindcă roşiile şi castraveţii din oferta vieneză (calitatea I - Spania, cică) nici măcar nu au văzut ce-nseamnă agricultură cu pământ adevărat. Noroc cu oţetul, uleiul, boiaua şi aşa mai departe.

Au mai fost câteva tentative culinare, însă prea m-am năpustit în mâncare uitând să fac poză.

În seara asta cred că prăjesc nişte cartofi şi rezolv rapid problema. Însă aşa am spus de fiecare dată şi bine că nu m-am ţinut de plan! Dacă nu etnologie, măcar bucătărie să rup câte ceva. Eh, prostii. De parcă mare lucru e să fierbi o mână de orez. Mai trece vremea, na...