M-am trezit în uralele colegului de cameră - se bucura el într-o cehă dubioasă că trebuie să meargă la facultate. Să fi fost vreo unşpe "dimineaţa". Nu mi-s mândru, sincer m-aş trezi mai fericit odată cu găinile. Dar astea de-aici sunt pe alt fus orar, aşadar poate-ar fi totuşi cam prea devreme.
Conştiincios, mi-am fiert un ceai şi-am făcut o salată de castraveţi şi roşii, cu ulei şi oţet. Mi-a amintit fără greş de veri toride petrecute la umbră, doar că roşiile (deşi zise "calitatea I") au fost un pic ciudăţele. Mănânc un pic cam mult caşcaval aici, dar merge că-i ieftin şi bun.
Neavând nimic important de făcut, am scos bicicleta din garaj după prânz şi am pornit-o-n sus spre apeduct.
De-acolo înainte m-am pierdut iarăşi pe străduţe şi pe acelaşi câmp cu viţă-de-vie pe care fusesem acum două zile, noaptea, de nu ştiam pe unde sunt şi ce anume caut. În depărtare vedeam azi castelul din Perchtoldsdorf, lângă care fusesem cu bicicleta în noaptea cu pricina.
Am schimbat aşadar un pic traseul şi-am mai zăbovit pe alei lăturalnice (destulă gălăgie şi trafic pe străzile principale, orice s-ar crede) până să ies pe o stradă către vest care anunţa un traseu pentru biciclişti. Zic "bună treabă" şi mă avânt înainte pe un asfalt impecabil cum nu vezi chiar atât de des pe-aici.
Am întâmpinat rapid faimoasa linişte profundă care te întâmpină de cu noapte oriunde ai fi în Viena. O linişte nefirească, ante-cosmică ar zice eliadiştii, necurată ar spune ceilalţi. Şi nu linişte temporară, cu lătrat de câini şi sirene în depărtare. Nimic, dom'le, nimic. Un film despre sfârşitul lumii şi soarta ultimului om într-o metropolă abandonată - sau cam aşa ceva.
Liniştea s-a făcut însorită când am intrat pe un câmp de pe mâna stângă. Am sărit bariera şi am urcat dealul. Solitudine şi calm.
Ajuns în vârful dealului, mi-am cocoţat bicicleta pe un simulacru de gorgan şi m-am pus în fund ca să mă bată niţel soarele în ceafă.
Tot auzeam un bâzâit ciudat, aşa că mi-am întors privirile spre soare şi am văzut doi tipi cu aeromodele radiocomandate distrându-se cu giumbuşlucuri aeriene. Îmi tot reveneau în minte cuvintele "
pentru fotografi!" când aeromodelele şi-au modificat - treptat şi discret - traseele astfel încât să-mi joace în faţa ochilor. Lupinguri şi tonouri (mai greu cu tonourile că modelele din polistiren, aşa cum aveam să aflu, duceau lipsă de câteva eleroane), m-am distrat aplaudând. Locul era altminteri de o linişte desăvârşită, aşa că m-au putut auzi.
Am intrat până la urmă-n vorbă cu hobbyştii şi am aflat cam ce şi cum. Pe la vreo două sute şi ceva de Euro un pachet complet (pentru începători) cu avionul propriu-zis, telecomandă şi accesorii.
Am întrebat încotro duce drumul pe care mă aflam şi mi s-a spus că mă scoate din pădure înapoi la asfaltul pe care venisem încoace. Era târzior spre după-amiază, soarele cam dădea să apună, eu însă m-am repezit în pădure. Acasă (în Bucureşti) mi se mai întâmplă câteodată să merg mai repejor pe hol noaptea, doar-doar nu m-o prinde din urmă monstrul din beznă. Ditamai studentul, parcă-i jenant câteodată. Ei bine, acelaşi sentiment a dat să mă-ncerce prin pădure, dar fusesem sfătuit să nu-mi fie teamă, că mistreţii şi căprioarele ocazionale sunt total inofensive prin părţile-astea.
Cu siguranţă că am rătăcit poteca principală după câteva sute de metri, că pietrişul de pe jos s-a cam făcut frunze. Pe marginea stânga am drumului am văzut un boschet pe care-mi părea că stă roua. Mi s-a părut totuşi ciudat aşa că m-am uitat mai atent şi la celelalte tufişuri. Niciun soi de rouă pe ele. Văzând că "roua" picura de pe crengile boschetului, am făcut imediat legătura că s-ar putea să fie un marcaj proaspăt de teritoriu. Judecând după înălţime, probabil fusese vreun cerbişor sau vreun ţap.
Aşa că hop pe bicicletă şi hai să grăbim pedala. Am dat de-o vale să-ţi pui mâinele-n cap şi binecuvântat fie ceasul când m-am oprit într-o doară în faţa căminului să-mi reglez frânele, că de n-am coborât şi coborât pe panta aia de-am zis că acolo-mi rămân spiţele. Eu îmbrăcat în blugi, cămaşa înfiptă bine-n ei, adidaşii negri de oraş, bicicleta cu jacheta şi geanta cu apă, ce să mai - plimbare de duminică. Păi dacă nu m-a luat pădurea la un off-road de m-am pomenit blagoslovind câte-un "fir-ar" (şi tot aşa) până am ajuns pe nişte nămoale parcă scoase din sânul lui Sarsailă. Bicicleta mea curată şi-a readus aminte repede-repejor de vremurile ei bucureştene şi parcă a-nceput să dea din roţi mai mişto pe glod.
Soarele se cam trântise deja de pământ şi începuse să se lase noaptea serios de tot în pădure. Cu voce tare gândeam că "dacă nu ies, vizuină scrie pe mine". Auzisem un motor de japoneză înainte, în depărtare, aşa că toate pânzele sus până când am ieşit la un luminiş. Se-ngustase drumul atât de mult la un moment dat încât mă apucase jalea fiindcă numai a traseu turistic nu-mi mirosea, dar pe jos erau numai urme de bicicletă aşa că-mi mai trecuse încordarea.
Am nimerit până la urmă într-un luminiş şi de-acolo - zdrăngănind la vale din toate cele - în Laab, un sat la vreo 8 kilometri spre vest de ieşirea din Liesing. Trăsnea a bălegar acolo, parcă să zic c-am văzut şi-o herghelie. Am să investighez cu altă ocazie. Stânga-mprejur pe asfalt de-acum şi am pedalat la vale ca un apucat. Fericit că am stop şi far, am pipăit sub şa să aprind lumina de spate. Ia butonul de unde nu-i. Când mă uit - nu mai aveam niciun stop, rămăsesem doar cu suportul. Am cochetat un pic cu ideea că pierdusem stopul prin pădure tot ţopăind prin hârtoape, dar ştiu sigur că trebuie musai două mâini ca să-l scoţi de pe suport. M-am ofticat deci să mă gândesc că ăştia fură nu numai mâncarea din frigiderele de pe palier, ci şi piese de bicicletă din garaj. Iar în garaj îţi trebuie altă cheie. Nişte măgari împuţiţi.
Am improvizat o lumină de urgenţă întorcând farul (de fapt o lanternă pe un suport, deşteaptă treabă) cu ochiu-n jos, aşa că nu-mi mai era frică de vreun şut din fund. Am ajuns acasă până la urmă şi m-am trântit pe scaun aruncând catrafusele cât colo, ofticat încă pe stopul dispărut. Doi ofticaţi - eu şi Krystof -, eu că mă prădaseră piraţii, el că-i murise porumbelul electronic şi ratase astfel întâlnirea cu americanca. Ne-am împăcat la o supă şi-un sendviş.
Google Earth e de părere că am făcut cam vreo 24 kilometri azi. Eu argumentez că nu-mi aduc aminte chiar toate străduţele pe care am fost şi că măcar jumătate din distanţa aia a fost parcursă împingând la deal bicicleta sau urnind-o din nămol. Mă simt obosit fizic şi mi-era foarte dor de aşa ceva.
Acum stăm fiecare-n patul lui, eu scriind de plăcere, el de nevoie. Fericire mare să fii umanist. E mai... uman. Mi-a plăcut azi. Fredonam în minte "Aqualung" de la Jethro Tull, abia ce-am aflat de cântec şi-i ştiu deja versurile pe de rost. Multe declicuri declanşate-n cap pe versurile 'celea. Dar ia să las povestea asta pe altădată. Tot aşa să fie zilele de-acum încolo şi o să am creierul complet spălat. Parcă nici nu mi-ar părea rău.
