Miez de martie, miez de frig

Excelent, excelent! Am priceput acum de ce n-am avut tragere de inimă să postez pe blog. Povestea-i mai lungă şi începe cam aşa: Eldar bosniacul mă chemase acum vreo oră la camera 107 ca să ajutăm o sârboaică tocmai cazată să-şi conecteze Windows 7-le la internet. Fiind posesorul relativ ilegal al aceleaşi versiuni de sistem de operare, am reuşit să rezolv problema şi ne-am distrat făcând câteva glume pe teme comune. Am remarcat că fata avea un frigider în cameră şi, dintr-o vorbă-ntr-alta, Eldar mi-a făcut cunoştinţă cu un frigider de pe coridorul etajului 2, aparat electrocasnic ce stătea degeaba.

L-am chemat pe Kryštof ca să transportăm dihania un etaj mai sus (deja rânjeam cu gura până la urechi de fericire că-mi murdăream lăboanţele), am pus frigiderul în cameră şi l-am băgat în priză. Gata cu furtul calificat de caşcaval, bulion şi unt. Că tot eram la capitolul "adăogiri şi reparaţii", l-am întrebat pe bosniac (trebuie menţionat că el stă aici de vreo cinci ani; administratorul îl cunoaşte îndeajuns de mult încât i-a dat chei pentru mai toate uşile căminului) ce putem face în legătură cu neoanele şi/sau starterele defecte de pe hol. M-a dus până jos la atelier, unde m-am simţit imediat ca acasă zărind menghina uriaşă, bormaşinile, şuruburile şi şurubelniţele, piuliţele şi aşa mai departe. Am luat un braţ întreg de neoane şi o sacoşă de startere şi ne-am apucat să schimbăm corpurile de iluminat de pe palier.

Coincidenţa mă-sii e că a sărit şi o siguranţă în timp ce umblam după neoane. Prin urmare, englezoaica de alături a ieşit tunând şi fulgerând în capotul ei imitaţie de blană de leopard că (în traducere liberă) "ce mama dracului faceţi?!" Ne-a explicat că i-a picat laptopul (pe care-l hrănea la perfuzie că nu ştiu ce bubă avea bateria) şi că şi-a pierdut toată munca de astă-seară, aşa că m-am simţit îndatorat să-i propun să nu mai ţipe, că nu mă plăteşte nimeni ca să fac muncă de întreţinere pentru cămin. Cam cum stau treburile între Windows şi Linux. La primii poţi ţipa fiindcă ai dat bani pentru produs, la ăilalţi însă mai bine nu ţipi că primeşti palme.

Coridorul e acum ceva mai luminos decât un stadion pe nocturne. Apeşi întrerupătorul şi ferească Sfântul să nu mijeşti ochii, că te ia flama.

Am revenit în cameră cu acelaşi rânjet enorm pe mutră-mi. Chef nebun de orice (mai puţin să revin la ariditatea de text pe care-l am de prezentat pentru mâine), de scris pe blog, de vorbit cu ai mei, de povestit. Aşa că -pare-se- am avut nevoie de niţel efort fizic şi puţină mânjeală pe mâini. L-am rugat pe Eldar să afle ce-i cu Škoda 'ceea părăsită din garajul unde-mi ţin bicicleta, poate-poate vorbim cu proprietarul să ne lase s-o meşterim. Ar însemna un plus de coerenţă pentru minte.

Spun coerenţă fiindcă habar n-am când au trecut două săptămâni şi două zile de când am ajuns aici. O enormitate de timp! Parcă ieri mă pomeneam pe strada pustie în bezna dimineţii înduminicate. Şi totuşi, momentul ăla îmi pare atât de îndepărtat de parcă nici măcar nu l-am trăit vreodată. Altcineva... acum cinci ani. Straniu sentiment dublat în contrast total.

Ţipă ceva în mine că am început o nouă viaţă şi iertatu-mi fie dacă-mi place şi dacă mă simt mai bine aşa. Mă descurc, spre mirarea mea mă descurc. Cu cheful de studiu stau ceva mai prost, dar vasele se pot spăla, mâncarea se poate face, ziua poate fi trăită şi puricată. Acum câteva zile a trebuit să iau un autobuz de noapte de la Statsoper (centru) până la cămin (deci hăt). Mi-a plăcut. Drum întortocheat, lung, se făcea răcoare când se deschideau uşile, se-ncălzea iarăşi binişor pe drum. Şoferul conducea aproape ca un pilot de curse, ştia toate curbele la perfecţie şi tâmpit să fi fost ăla care putea crede că autobuzul, în ciuda pasagerilor care ţineau loc de saci de cartofi, putea devia câtuşi de puţin de la traseu. Spre sfârşitul cursei nişte "agitanţi" făceau gălăgie în spatele autobuzului. Înfipt foarte, şoferul a oprit ditamai autobuzul pe stradă şi s-a avântat înspre cei cu pricina. I-a dat jos pe toţi una-două. Tare înfipt, mi-a plăcut! Ne-am salutat când am coborât.

Ieri dimineaţă m-a trezit un violoncel de alături. Sublim. Azi-dimineaţă m-a trezit o chitară pe flamenco, cred că-i la două uşi distanţă. M-am decis să răspund şi eu cu proaspăt-învăţatul pasaj din "Für Elise", aşa că ne-am împrietenit pereţii.

Vreme urâtă însă, aşa că am rămas în casă. O raţă şi-a făcut siesta în piscina vecinilor.

Alaltăieri am ieşit cu bicicleta să-l fugăresc pe Kryštof, care alerga în pas de jogging. Doar ce-am intrat în pădurea din apropiere că mi-a pierit axul pedalei din stânga, moment în care am făcut stânga-împrejur cu năzdrăvana de coarne şi m-am bucurat că drumul mi-era la vale.

Ah, iarăşi mi-e foame. Am să iau cu asalt bucătăria. Multe spuse până acum şi nimic prea închegat. Are să fie bine, are să fie bine.