Dezastrul nereuşit

Aşteptam dezastrul. Îl conturasem toată noaptea, îi vedeam fiecare folicul, fiecare zimţ şi colţ al nenorocirii pe care-avea s-o aducă. Urma - după cum îmi închipuisem ore-n şir - să-mi taie scurt, eficient, complet aripile de zburător străin prin Viena şi să mă descalifice ca tentativă de student bunicel.

Care-i povestea: vasăzică am avut de făcut pentru astăzi o prezentare la un coşmar de text pentru cursul "Specificitatea (sau specificul) oraşelor". Zău că, înainte să m-apuc să citesc, puteam să jur că ştiu engleza! Dar să stai câte-un sfert de oră sau chiar mai bine ca să citeşti o singură pagină (hai să nu zic o oră, că râde lumea de mine) e de-a dreptul absurd! Nici măcar nu era mult de citit: vreo douăzeci şi un pic de pagini ca de jurnal american de sociologie. Adică frumos paginat, cu margini na-na, paragrafe delimitate şi toate cele.

Sigur că mă voi dezvinovăţi din start spunând că sunt student, deci am lăsat (ca mulţi alţii înaintea şi -probabil- după mine) toată comedia pe ultima sută de metri.

Am apucat să dorm oarecum: m-am culcat pe la vreo 6 şi vreo douăzeci dimineaţa. Adică m-am spălat pe cap, făcut toaleta, toate cele necesare după ce vezi că nu te mai ţin ochii să citeşti ceva. Pusesem două alarme zdravene să mă scoale după fix două ceasuri, însă laptopul n-a sunat deloc fiindcă am uitat să-i dau volum, iar alarma telefonului probabil că a sunat... la altcineva. Eu n-am auzit-o. Aveam primul curs la unu făr'un sfert, m-am trezit deci la unşpe jumate. Panică-panică, m-am năpustit să aflu dacă nu care-cumva ăsta avea să fie cursul-criză, m-am liniştit să aflu aşadar că aveam câteva ore bune până la prezentare, respectiv ultimul curs al zilei.

N-am ajuns deci la primul ("Etnografia metroului"), iar la al doilea ("Ideea de Europa") n-am făcut decât să stau cu laptopul în braţe şi să-l citesc pe temutul Gerald D. Suttles cu al său articol "The cumulative texture of urban culture". În răgazul următor de două ore am intrat de-a dreptul în criză de timp încercând să termin lectura, să scot ideile principale (treabă pe care-o făcusem în limba română) şi să pricep ce mama naibii* vrea nenea să zică.

Începe cursul, mă treceau toate apele, mitraliam frenetic tastatura încercând să traduc ideile în engleză, că m-am gândit eu că chiar traducere pe loc n-am să fiu în stare să fac. Norocul fiindu-mi parcă frate în ultima vreme, o altă fată a avut de prezentat un alt text în germană, dându-mi vreme suficientă să termin traducerea. Sunt chemat în faţă, profesorul făcându-mi o introducere de-am zis că eram cât pe ce să intru-n pământ: cutare domn student din cutare ţară de la cutare universitate, onoraţi să îl avem la cursul nostru şi aşa mai departe. Zic "măi să fiu... acu-i acu'!"

Apăi nu ştiu cum să suprind momentul, dar parcă Dumnezeu** a făcut o scamatorie şi a pocnit pur şi simplu din degete: moment în care tot tremuratul s-a oprit, toate apele (fiind deja deshidratat) au contenit şi ele să mă mai scalde şi-am dat drumul robinetului de vorbire carismatică.

Engleza a ţinut cu mine de-am vorbit într-o britanică soră cu Regina Maria. Modesty aside, prezentarea s-a-ncheiat în lacrimi! Toţi se prăpădeau de râs de zici că fuseseră la un spectacol de comedie. Eram toţi roşii la faţă de nu se mai înţelegea om cu persoană ce se-ntâmplase acolo: pur şi simplu a fost excelent! Coerent, alert, ritmic, ba chiar destul de schematizant pentru ciorba pe care tocmai o citisem. Am primit primele ciocăniri în masă, semn de mulţumire pentru articolul prezentat.

Am înţeles comentariul profesorului, ceva cu "fulminante präsentation". M-am simţit grozav. Mă încerca un val de ciudată relaxare, pătrunsesem într-un univers de liniştire şi de bucurie că lucrurile curseseră aşa de lin. Mi-am simţit din plin manifestarea lăuntrică a semnului zodiacal, că uite-aşa se umfla pipota-n mine (asta de-abia după terminarea cursului, când mi-am reamintit să respir şi mi-au arătat "thumbs-up" câţiva colegi) de bucurie.

Am apucat să discut cu mai mulţi colegi, fuseseră toţi de părere că textul a fost un calvar. M-am simţit "integrat" şi deci liniştit. Sunt şi eu oaie, na!

Seara s-a încheiat cu o auto-răsplată prin hamburger. Normal că am şi zâmbit la tot ce mişca pe Kärtner Strasse. Divin sentiment de împlinire, poate prima dată când conştientizez (şi-mi amintesc... conştient) mai mult cosmosul şi frumuseţea întreagă a neaşteptatului decât satisfacţia grăsanului îndopabil. Să te simţi în largul tău (ca un Cortez împopoţonat) într-o lume pe care n-o cunoşti. Să poţi pătrunde în conştiinţa unor oameni pe care - graţie revoluţiei industriale care a pătruns la noi în cea mai mare parte pe filieră germană -, când îi auzi vorbind, ai tendinţa să-i socoţi laolaltă ingineri, doctoranzi şi supraoameni de ştiinţă. O întreagă epopee a detensionării acolo. S-a "lăsat" oţelul maşinii.

Poate că e nevoie de o pipotă niţel umflată pentru a zămisli cât de cât încredere în sine şi deci o existenţă liniştită pe plaiuri îndepărtate. Vorbesc prea mult şi sunt mult prea copilăros (dar am tot dreptul! cred). Extazul e de vină. Şi eu mai ales. Totul e bine când se termină cu... un somn pe măsură!

*foarte des apare mama asta a naibii pe blog; dac-o mai pomenesc de multe ori chiar că-şi pierde şi ultimii colţi de babă pe care-i mai are

**şi Dumnezeu apare la fel de des; cred că am un soi de imaginar românesc cam cum apare prin "Mitologia poporului român" a lui Tudor Pamfile: râzi de te scapi pe tine cum figurile astea divine se iau la mişto în stil curat Creangă