N-am făcut mai nimic toată ziua. Un drum încoace, unu-ncolo, cumpărături la Billa. Nu prea a fost vreme de plimbat.
Seara însă am fost la o petrecere mare pentru studenţii Erasmus. Fiind în întârziere, am luat-o la fugă şi eu, şi cehul, şi catalanul (deja tovarăşi buni) de-am prins trenul. Eu mi-am pierdut căciula-n tren, iar apoi ne-am rătăcit un pic pe lângă Karl's Platz dar ne-am dumerit până la urmă unde trebuia să ajungem.
You' da' man!
O grămadă de oameni înghesuiţi în Palais Eschenbach, fumând şi trăgând din sticlele cu bere. Eu - singurul copilaş cu suc de portocale. Muzica din sala de dans era dată mult prea tare şi nu te puteai apropia fără dopuri în urechi. Toată lumea dă mâna cu toată lumea, eu unul am cunoscut când o nemţoaică, când un mexican, când o australiancă, când un tip din Venezuela.
Kryštof s-a scos rapid că şi-a găsit o slovacă, eu am început s-o vrăjesc pe nemţoaică şi eram chiar încântat că nu mă pune să dansez (ea spunea că face balet de nu ştiu câtă vreme, dar -spre uşurarea mea- nu prea avea chef să danseze). Miquel plecase la vânătoare încântat că vorbiserăm mai devreme niţel despre Trinca. Acum îşi găsise grupul lui de catalani şi te bufnea râsul numai uitându-te la fericirea de pe feţele lor.
Pe la un 1 noaptea am condus-o pe nemţoaică (cu tot cu amicul ei din cămin, care era cam pulbere de beat) către Staatsoper şi eram încântat că ştiam deja care mi-e nordul şi sudul după numai câteva zile de vieneală.
M-am întors la petrecere cam înfrigurat: afară bătea sub zero grade, iar sinusurile mele operate astă-vară ţipau şi plângeau. Ofticat că trebuia să plătesc încă un Euro ca să-mi las iarăşi lucrurile la garderobă, am urcat mai departe împopoţonat bine. Deja îmi instalasem un vag sentiment de melancolie şi solitudine: toţi erau cam beţi şi-şi găsiseră fiecare ba câte una, ba câte unul. Pe la vreo 3 dimineaţa i-am scos pe Kryštof şi pe Miquel şi-am luat-o-nspre metrou.
U-Bahn-ul deschide abia la 5, aşa c-am tras toţi un pui de somn în echipă pe băncile din dotare. Dârdâiam de ne săreau plombele din gură, să ne fi văzut deci cum ne-nghesuiam unu-ntr-altul. Miquel avea cursuri la 9, eu programare la secretară pe la un 9:30. Ne-am culcat pe la 6 dimineaţa, eu m-am trezit la 10, Kryštof era căzut la datorie, iar Miquelul de vizavi - să fi tras cu tunul şi nu-l trezeai.
Hotărât lucru, prima grijă mi-a fost să trimit un e-mail secretarei prin care să mă scuz că "pardon, scuzaţi, bonsoir". Nu prea mai ştiu când s-a terminat 4 martie şi când a început 5, aşa că ►
Balet matinal
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu