Cred că tocmai am terminat o serie de vise în trei părţi (acte, na). Ce-i drept, mi s-a-ntâmplat foarte rar să visez nopţi consecutive pe aceeaşi temă. Visul ăsta a fost mai simpluţ şi zău că nici nu-i cine ştie ce, îl înregistrez însă aici fiindcă mă simt bine c-am început să visez basme complete în loc de frânturi zăpăcite. Şi mi-a plăcut fata :).
Se făcea că eram într-un soi de spital cam mare şi cam dezafectat. Îmi aminteşte de universitatea imensă şi abandonată, pe care am visat-o cu oarecare strângere de inimă. Eram un grup de câţiva studenţi, fiindcă eram cu toţii încă în stagiul Erasmus. Cumva, ne-am pierdut şi am început să căutăm ieşirea, umblând de sus în jos pe trepte între etaje şi folosindu-ne mai târziu de tuburile mari de aerisire, ieşirile de serviciu şi tot aşa.
Acum trei nopţi, primul vis a fost relativ paşnic: ne-am despărţit în grupuri de câte doi-trei şi, ţinând legătura prin telefon, am pornit căutarea. M-a sunat mama să-mi spună de cele zece zile pe care aveam să le petrec în Copenhaga la finalul bursei studenţeşti. În vis, asta urma să se-ntâmple. Pupat toţi, apoi mama a sunat-o pe drăguţa brunetă din grupuşorul nostru, s-o roage să fie bună cu mine şi să mă însoţească în Danemarca. Fata s-a arătat încântată de idee şi am început (în toate cele trei vise) să ne curtăm aprig, energic, parcă făcuţi unul pentru celălalt. Amar e totuşi că pe fata asta, deşi - practic - tot timpul în preajma mea, n-am văzut-o în vis decât foarte puţin. Fiecare scenă cu ea se termina invariabil cu nişte trepte pe care le urcam amândoi, eu rămânând în urmă şi uitându-mă pe sub fusta ei. Na!
Începând cu a doua parte au apărut doi angajaţi ai spitalului, un el blond şi o ea - să zic - roşcată. Îmbrăcaţi în salopete albastre, încercau să ne pună definitiv beţe-n roate şi să ne ţină în spital. Ne-am putut da seama de ce ne aştepta întâlnind fel de fel de nenorociţi însângeraţi zăcând pe coridoare şi prin săli. Episodul ăsta a fost cam cel mai crunt şi mai neliniştitor, fiindcă cei doi "răi" erau mult mai iuţi decât noi, mai abili şi parcă invulnerabili. Ştiam că orice înfruntare s-ar fi încheiat... nasol.
Astă-noapte visul a-nceput cu zâmbetul brunetei - îi spusesem că alea zece zile aveau să fie "... interesante". A aprobat cu o privire de complice. Să mă trăsnească dacă n-aș vrea ca toată lumea să zâmbească aşa de "cu totul" cum zâmbea fata aia. Cu toată fiinţa, dom'le! Cumva, răufăcătorii mai pierduseră din energie şi acum îi puteam răzbi. În câteva rânduri le-am pus nişte capcane improvizate din ce-am găsit pe drum, ori chiar ne-am prins în câteva schimburi de pumni şi picioare prin tuburile de aerisire. De fiecare dată i-am dat înapoi. Am coborât pe nişte trepte în spirală, ca şi cum am fi coborât dintr-un turn de apărare (ăsta s-ar putea să fie parazit de când cu turul cetăţii din Salzburg).
Am forţat uşile mari şi am ieşit, aşteptaţi parcă la final de maraton de familii, prieteni şi tot alaiul. Totul avea aerul unui basm (cam bolnav pe alocuri, e drept) împlinit: a început oarecum inocent, apoi a trecut prin simţăminte (frică, îndoială de sine), iar la urmă "ăia răii" au fost înfrânţi şi a apărut fata, semn că musai ieşim de-aici şi dăm petrecere în pijamale.
Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat la urmă. Iţele s-au încurcat întâi, apoi au început să se destrame; stăteam toţi îmbrăţişaţi şi din cale-afară de bucuroşi de toate şi de tot. O pace cum de mult n-am mai simţit mi-a trecut prin vis, în timp ce lumea lui, fericită şi efemeră, cu alai, cu prieteni, cu trăiri, cu fata sortită cu tot, s-a dus cât colo şi m-a trezit în soare blajin de vară.
Bun să-l faci trilogie la Hollywood, nu alta!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu