Plâng nestins, scâncit, schimonosit, desfigurat şi râuri îmi curg din ochi. M-am văzut în oglindă, nu am putut nici măcar a mă speria. Nu am aer destul în plămâni, nici nări îndeajuns de mari ca să urlu, să mă-nec plângând şi să-mi răsun durerea dincolo de uşă şi fereastră. Culmea că tot acum mi-am găsit poate un sens în viaţă, măcar o alinare că pot fi eu însumi fără teamă, fără scârbă sau ruşine. Fără să aspir la ce a fost ori este altcineva.
Iată, o mână de cuvinte şi deja mi s-au uscat ochii, sprâncenele se rup din încordare şi gura îşi întregeşte liniile. Efemer, cât de trecător! Şi totuşi cât de mult a durat, cât m-a durut pieptul şi stătea inima să mi se prăbuşească-n suflet. Mă dor ochii, nu calculatorul ar trebui să mă vadă acum.
Mi-am spălat privirile. Nu pricep nimic, şi totuşi le-nţeleg pe rând pe toate, rar şi viu. Ca un copil ce pricepe întâia oară un simţământ. Amplificat, exagerat, grotesc, neînchipuit, stupid, interminabil, neasemuit de frumos. Ca un bou cu cap de om. Ce zâmbet împăcat, de bătrânel tâmpit şi copilăros, îmi stă pe faţă. Riduri fine sub ochi şi-n frunte. Am isprăvit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu