Orgiastic

 

M-am trezit târziu şi am început ziua cam şovăielnic. Anya - rusoaica - m-a invitat de ieri la expoziţia cu tema "Frică" de astă-după-amiază. Spunea că are câteva lucrări expuse alături de schiţele, desenele, picturile şi filmele celorlalţi studenţi (mulţi dintre ei îi sunt colegi de facultate şi voia să-i revadă). Am făcut eu ce-am făcut şi-am întârziat câteva minute, dar m-am revanşat cu portocale şi ceai cald.

Desenează de-ţi ia glasul şi face nişte portrete de nu mai ştiu de mine. Asta doar ca încălzire. I-am recunoscut acuarelele, a pictat - după natură aproape moartă - nişte cartofi înfloriţi şi un creier cu muşte - frica ei de moarte spirituală. Să fiu sincer, mi-au plăcut mult mai mulţ feţele celor prezenţi decât apartamentul aproape gol, transformat în post-modernistă sală de expoziţie. Mi-au plăcut mult mai mult decât ceea ce stătea lipit, agăţat sau pictat pe tapet şi pereţi.

Expoziţia s-a ţinut într-un bloc la numărul 40 de pe Grundsteingasse, aşa că mi-am luat bicicleta în tren şi apoi m-am ţinut de ea prin metrou. Am coborât la Thaliastrasse, cartier locuit în principal de imigranţi turci sau altminteri. M-am întâlnit cu Anya la locul faptei şi-am stat ce-am stat, până când ea şi-a amintit că avea de lucru acasă. Am condus-o aşadar pe jos până hăt dincolo de Westbahnhof, de unde-a luat metroul. Am uitat să-mi iau harta de-acasă, iar ca să pot scurta traseul înapoi m-am folosit de hărţile necinstit de mici de la fiecare staţie de autobuz pe lângă care-am trecut. Am şi o busolă cam leneşă, dar mi-a prins bine. Cartier oarecum mai familiar: seara-i gălăgie pe străzi, ies toţi pe-afară şi stau în grupuleţe de câte câţiva şmecheraşi sau se fac că au o treabă importantă la chioşcul de ţigări din colţ. Te mai fereşti de câte-un scuipat pe trotuar, mai una-alta. Mi-a fost un pic teamă pe alocuri: deja noapte, cartier necunoscut, câteodată feţe oarecum dubioase.

Dar am luat un tramvai câteva staţii şi-am ajuns cam pe unde trebuia. Mi-am dezlegat bicicleta şi m-am dat pe lângă grupul mare de oameni care stătea acum în faţa clădirii cu expoziţia. David - un coleg de-al Anyei - m-a recunoscut şi mi-a făcut cunoştinţă cu grupul lui de 5-6 austrieci (toţi cu sânge ba jumătate croat, ba un pic bosniac, ba nemţesc şi-aşa mai departe). Termosul inoxidabil de un litru mi-a făcut intrarea şi-a plimbat ceaiul printre fete. Până la urmă ne-am urnit toţi înspre piaţă, unde a-nceput deja să mă-ncerce o stare de spirit ciudată, ca şi cum aş fi drogat.

Era deja 11-12 noaptea, turcii erau toţi la tarabe cu băuturi, kebaburi, mezeluri, fructe şi-alte treburi, lume cu toptanul, gălăgie mare. Eugen cu Sophie şi cu David înainte, eu la ariergardă cu Nicolas, Lisa şi Maria. M-am pomenit cinstit cu o şaorma şi c-un suc, apoi am continuat în jos pe stradă până-n Yppenplatz, o piaţetă unde dansau turcii cu austriecii pe disco de le săreau pingelele. Am stat cu Nicolas să tragem cadre cu tunul de Canon, iar ceilalţi au mers la zbenguială. Într-un târziu ne-am întors aproape de Grundsteingasse, unde un grup de australieni (cu o austriacă, o grecoaică şi tot aşa) despachetaseră o dubă întreagă de instrumente muzicale (majoritatea percuţie) şi începuseră deja să facă fel de fel de muzici şi faze.

Ne-am băgat şi noi la ciudăţeală şi am luat rapid instrumentele în primire: David cu Nicolas şi cu Sophie la bongoşi, Eugen la votcă, Marie pe lângă, Lisa nu mai ştiu, iar eu am luat o tamburină şi dă-i aşa! Suna mişto, dar lipsea o voce, aşa că am improvizat nişte versuri de Phoenix pe ritmurile alea africane de-a ieşit, dom'le, fenomenal! Grecoaica a-nceput să danseze primprejurul meu, eu tamburineam şi vocalizeam de-mi săreau capacele. Grămadă mare de oameni împrejur, doi poliţişti simpatici tot încercau să ne potolească. Tăceam un pic, apoi reluam. Cât pe ce să mă prăvălesc peste individul cu flaut, că mi s-a proptit în spinare o fată cam băută, m-a luat în braţe şi-acolo a dormit vreo zece minute. Dădeam din tamburină de n-aveam treabă.

Am ţinut-o aşa până pe la vreo două noaptea cel târziu, când australienii au spart gaşca (aveau de ajuns în Croaţia ziua următoare). Am schimbat impresii şi date de contact cu grecoaica, fata fiind încă într-un soi de hipnoză dulceagă. Câteva case mai înspre numărul 12 e-un local, Ragnarhof, iar grupul meu - deja tulburel bine - s-a aciuat pe-acolo. Iar m-au cinstit, de data cu intrarea, iar când am intrat ne-a izbit un turbofolk mişto de tot de s-au toţi la parterul halei ca să-nveţe pe sârbe şi hore. Eu am intrat în vorbă cu alţi oameni, m-am întâlnit şi c-o fată de la Institut. Până la urmă am urcat la etaj, unde era mai liniştit şi-am găsit într-un colţ o pianină.

Fum mult, aşa că am deschis geamurile, s-a adunat lume, vreo doi pianişti, am scos nişte scaune de lângă budă şi i-am aşezat pe toţi. A ieşit de milioane: "Für Elise", "Hit The Road, Jack", ABBA, Beatles, Michael Jackson, toate la pian. M-am pomenit cu două mâini de fată făcându-mi masaj după umeri, aşa că după vreun sfert de oră am întors gestul, ce-i drept cam înzecit. Doar ce era, să mă supăr?! Barmanul a fost un fericit: a vândut la bere lângă pianină de şi-a scos pârleala pe-o lună de zile.

Fusesem eu pe la miezul nopţii cam îngrijorat cu ajunsul înapoi în Liesing (sunt totuşi vreo 17 kilometri), dar ne-am trezit cu zorii mijiţi pe fereastră, toţi chiauni şi scoşi cam cu forţa de asistenţa nigeriană. Am ieşit şi ne-am aşezat pe bănci afară, unde era deja lumină de 5:30 dimineaţa. Am început să ne luăm în cârcă până la staţia de metrou. Despărţire cu promisiunea revederii, iar eu m-am culcat pe la un şapte şi ceva. Am fereastra camerei înspre vest, dar să fi văzut ce soare...

Rămân cu impresia că habar n-am ce-a fost toată treaba asta. Mi s-a spus că a fost prima zi a festivalului "Soho", ceva manifestare culturală care ţine vreo două săptămâni pe an. Aşa se explică agitaţia neobişnuită în Thaliastrasse. Mă simt de parcă aş fi fost cumva rupt din timpul normal zilele-astea. S-a cam încurcat susul cu josul şi ziua cu noaptea. Grozavă senzaţie pe alocuri. Tamburine, mâini pe spate, ore târzii, pian băut, voci afumate. Totul într-un melanj de senzaţii, gânduri, gesturi, vorbe, ochi înroşiţi şi bicicletă. Parcă a trecut un an de vineri, iar e luni fir-ar al naibii.

Nu prea-mi ştiu impresiile aşa c-o lăsăm cum a picat deocamdată. O să am poze mai multe de la Nicolas zilele-astea.

Dar am mai crescut o zi. Cred.

rezemată de-un oblon pe Grundsteingasse, dimineaţa