"Zona" şi hamsterii

Sunt obosit, aşa că mi-s în starea de spirit cea mai indicată pentru redactare.

Obosit mai întâi fiindcă m-au tot trezit hamsterii ăştia zgomotoşi de-a lungul nopţii trecute. Entuziasmul nemărginit al pricopsirii cu o pereche de hamsteri pitici (şi gemeni pe deasupra!) s-a cam şifonat pe la patru dimineaţa: micuţii s-au gândit să-şi facă înviorarea de dimineaţă şi au făcut cu rândul la roată. Acuma - ştiindu-mă un pic cârcotaş şi mini-homo tehnicus - axul pe care se-nvârte roata 'ceea din plastic este pur şi simplu o ţevuşcă tot din plastic. Visam aşadar la rulmenţi unşi când a-nceput hamsteru' să scârţâie cu tot cu roată de zici că-l apucaseră maratoanele olimpice.

Lolek

Nu e chip să stea vreunul din ei locului, aşa că examinarea sexului e deocamdată imposibilă. Pare-se, totuşi, că-s doi băieţi. Iar rasa fiind originară din Rusia (zona slavă aşadar), botezarea celor doi a fost floare la ureche: Lolek şi Bolek! Fantastic cum poţi să-ţi dai seama de caracterul unui hamster după numai o zi şi-o noapte de fugăreală prin rumeguş: aşa că deja ştiu că Lolek e mai micuţ, mai cerebral, mai cuibăreţ şi mai potolit, pe când frate-său mai dolofan Bolek este un Schumacher în miniatură, ceva mai zăpăug şi mai închis la culoare.

Zâmbesc fericit vorbind despre hamsteri - sunt nevoit, cu ei, să-mi pun la treabă latura părintească de care nu eram absolut deloc conştient. Poate că, în urmă cu foarte puţină vreme, m-ar fi speriat s-o descopăr. Acum mi-e doar revelaţie plăcută şi liniştitoare.

Liniştitoare fiindcă mai alungă oboseala pe-a cărei temă am început să scriu. Astă-seară, de pildă, s-au perindat prin răruţul tramvai 45 nişte indivizi cât se poate de suspecţi. Doi se luaseră la bătaie acuzându-se reciproc de a fi drogaţi. Mai prin Tineretului, o hoaşcă bătrână îşi ameninţa copilul obez să meargă acasă ca să primească o bătaie zdravănă. Băiatul o implora de mama focului doar-doar s-o răzgândi. O samă de scene deranjante până dincolo de graniţa morbidului, violentându-mi tot pachetul cultural şi convingerile mai mult sau mai puţin auto-induse şi/sau conştiente.

Am pomenit de "45" fiindcă am făcut azi o vizită bunicii, pe Şoseaua Chitilei. Buni-i bine, se uita la film indian. Eu - bou de zile mari, am început să plec tot mai curând de la ea, nu care-cumva să-mi ratez necunoscutul. Recent făcut pedestraş (de nevoie dar şi din fericire), am traversat astfel capitala în două mijloace de transport. Orezul din sacoşă mi se dezgheţa pe măsură ce Universitatea apărea gri pe geamul autobuzului, înghesuită mai încolo de Arhitectură, la rândul ei sufocată de alte griuri dărăpănate, un Lido mort de-atâta criză şi trotuare înghiţite de maşini cu tablele îndoite de prea mult şoferit pe gheaţă; imagini flancate strident de reclame colorate şi nerealiste. Mizeria nu se vede pe hainele negre, obrajii au peste ei nişte cearcăne înfiorătoare. Ciudat şi cam enervant cum te pomeneşti descriind în stereotipie un peisaj mohorât. Tot citeam articole cu asemenea scene însă abia de curând a început gălăgia să mă înfunde şi goliciunea să-mi înlocuiască starea bună de spirit. E cancer dar e centralizat şi cosmopolit, de-aia suntem şi reticenţi să-l părăsim.

Prima putere cizelată autohton este arta deplângerii. Încerc în schimb doar să constat că-i înţeleg pe cei care-au priceput cum stă cu relaţia dintre abstract şi concret: de-ajuns să pui conceptul de patriotism deasupra nevoii de pâine şi te-ai ars regeşte. Ajung în ast fel să mă gândesc - idealizând cu neţărmurită naivitate - că, de fapt, nu prea mă interesează să fiu muntean, român, european, alb sau negru, ci doar să fiu un ceva uman, luminat şi bun, care-şi atinge fericirea şi trăieşte în ea până la sfârşitul vremii, lăsându-l şi pe celălalt să trăiască în fericirea lui. Loc e pentru toţi, dar uite că mai vine câte-un geniu bolnav care vrea să facă lobotomii pe creierii continentelor, clipă în care parcă simt cum tremură planeta asta de micime, strânsă într-un ghem ca un hamster speriat, cu un fulg de porumb între gheruţe.

La urma urmei, bietul Redrick Schuhart, tocmai descoperind "piatra filosofală" a Zonei, se trezeşte într-un ridicol final că îşi poate îndeplini prin ea orice dorinţă, numai că - oricât s-ar scotoci de simţăminte - nu prea ar şti ce:

"Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!"

(Arkadi şi Boris Strugatki, "Picnic la marginea drumului")

Târziu este, aşa că deocamdată îmi iert aici ochii, căci în direcţia 'ceasta au mai fost oricum bătute câmpii. Am să-ncerc să schimb peisajul şi să pun bateria la-ncărcat. Şi zău că mi-a fost dor de aşa o iarnă!

Break, Dacia polară