Ploaie cotidiană

A-nceput să plouă în curtea universităţii. Am mai ţinut până acum laptopul în braţe pe lângă alţi internauţi, dar asta-i prima dată când mă-ncearcă un simţământ frate cu spiritul de echipă: cam bate vântu-ntr-o parte şi-am început să ne ştergem toţi monitoarele cu un cot, dându-ne ghionturi cu celălalt. Stăm ca potârnichile îndărătnice afară, că-i numa' bine, atâta tot că suntem invidioşi pe cioara neagră care tropăie (parcă-n ciudă!) în mijlocul curţii.

Am umblat după cărţi prin biblioteci. Deja e tabiet: întâi caut titlul pe internet, apoi Google Earth ca să văd pe unde trebuie să ajung, apoi bicicleta pân' la staţia de tren, ocheadele cu pasagerele, Atzgersdorf, Hetzendorf, Philadelphiabrücke, Matzleinsdorferplatz, jos la Südtiroler Platz, metroul până la Karsplatz, iar de-acolo depinde în funcţie de ţel. Dacă vreau la institut, traversez pasajul subteran, ies la Statsoper, iar de-acolo am o sută de metri până vis-a-vis de Albertina (sau, altfel zis, la doi paşi de curtea din dos a marelui palat Hofburg, la care mă uit pe fereastră din sala de curs când mă plictisesc. Ştraşnică privelişte!), unde am şi intrat pe domeniile etnologiei.

Dacă mă-ndrept spre universitatea mare, de la Karsplatz schimb metroul (culoarea şi numărul) şi am de traversat centrul: Museumsquartier, Volkstheater, Rathaus şi cobor la Schottentor Universität, din curtea căreia scriu acum.

Ah, m-am răcorit. Mâine am prezentare la "Specificitatea oraşelor". Să văd ce-oi face. Ajung acasă, trebuie să m-apuc să scriu.

- postare nefinalizată şi nepublicată din 20 aprilie 2010, ora 16:23; o public astăzi, 26 ianuarie 2012 şi îmi reamintesc subit bogăţia de simţăminte care mă-ncercau zilnic, simultan, în Austria. Între timp, lucrarea mea despre Constanţa, făcută pentru "Specificitatea oraşelor", a avut un succes nebun. La prezentare, când nu aveam habar de ştiinţă, mă scotea din rahat fluenţa cu care înşiram giumbuşlucurile verbale în engleză. Acum vreo lună de zile m-a rugat profesorul de la cursul respectiv să-i revizuiesc lucrarea şi să-i permit s-o publice la un simpozion. Eu sunt convins că nu a fost chiar atât de bună.

Fotografia a fost făcută în aceeaşi zi, de la fereastra camerei în care stăteam eu şi cehul Krystof. Cămin la marginea Vienei...

Visando

Sunt deja în mai. Am scris rândurile de mai jus acum vreo lună de zile. Naiv rău stilul, naiv. Mă simţeam interesant şi serios. Postez totuşi, trecem peste formă.

De ceva vreme-ncoace (nu ştiu: săptămâni, luni, poate ani) visez adesea în serii. Rareori câte-un vis disparat, şi ăla fie cu subînţeles, fie lăsându-mi o stare nemaipomenită de bine sau vreun coşmar, visez nişte cadre oarecum fixe, de regulă puţin psihotice. Sunt însoţite întotdeauna de culoare şi sunet, nu doar sunetul personajelor ori al obiectelor în mişcare, ci şi coloana sonoră!

De pildă, tot visez în ultima vreme despre un soi de universitate fantastică, nici abandonată dar nici reinaugurată fiindcă e-ntr-o renovare "tulburată". O clădire uriaşă, imposibilă pe alocuri, cu nişte unghiuri şi planuri care mă înspăimântă fiindcă -pare-se- visul face apel la neputinţa mea de a mă împrieteni cu alte feluri de a fi decât cu picioarele pe pământ şi cu ţeasta-n sus. De-aia -între noi fie vorba- mi-a şi luat atâta vreme să fac salturi în apă ca lumea, fiindcă mi-era tot timpul jenă să ridic picioarele în spate. Era o poziţie nefirească gravitaţiei.

Sunt întotdeauna câţiva oameni prin vis, fie profesori care parcă tocmai ce-au ieşit din secretariat şi se năpustesc în criză de timp către vreo sală de clasă inexistentă, jucând parcă rolul unor oameni ocupaţi care n-au timp să-mi explice anume ce facem acolo. Sunete disparate, ciudate, ca de uriaşe foi de tablă ciocnindu-se într-un şantier naval. "Camera video" merge câteodată înspre tavan, arătând nişte lanţuri neînchipuit de groase atârnând jalnic, ca şi cum ar fi fost cândva folosite pe post de scripeţi.

Odată m-a trimis un oarecare după nu ştiu ce documente la nu ştiu ce secretariat, însă am aflat că nu puteam ajunge la acel corp de clădire fără să trec într-o altă dimensiune. Era cel mai activ (dacă nu singurul) loc al instituţiei, însă părea că nu poţi accesa ori părăsi zona.

Visul de azi-noapte însă -fiindcă el m-a făcut să-mi deschid imediat după trezire laptopul- este al patrulea sau cincilea poate (hm... ori face parte poate dintr-o serie mai veche, fiindcă ţin minte sigur că prin liceu visam un soi de mlaştină tot în zona aia; şi are legătură!) dintr-un grup de vise având ca decor parcul Tineretului. Nu, de fapt n-au fost atât de puţine "episoade", fiindcă îmi dau seama că şi seria tramvaiului dinspre Şincai înspre Adesgo este o anexă a aceluiaşi vis, anexă împărţită în două părţi, în funcţie de vremea din vis:  ploaie de toamnă ori soare de vară. Şi tot din aceeaşi serie este şi Parcul Carol pustiu, complet schimbat, din care nu prea ştiu să ies şi-i întotdeauna cam noapte. 

Acum câţiva ani intram în parcul din vis prin părţile Palatului Copiilor -unde nu era nicio clădire, doar un soi de mlaştină frumos colorată, cu musculiţe inofensive şi flori sălbatice; sentiment de naturaleţe- şi mă plimbam cu orişicine stând de vorbă. De vreo câteva săptămâni, visul s-a înteţit în frecvenţă şi am început să visez că intru numai trecând zebra dinspre Mega Image. Prima dată când am visat în felul ăsta, trotuarul şi strada aveau asfaltul moale al anilor '90, în care îndesai degetul cât voiai pe caniculă. Puţine maşini, nimic spectaculos, treceam strada şi eram în parc, într-un tricou cu mânecă scurtă.

Reiterările următoare ale visului (precum şi ultima, cea de azi-noapte) au adăugat treptat un soi de bariere cu clichet -ca barierele de metrou, numai că înalte cât un stat de om şi răsucindu-se pe axa verticală; cred că se pot vedea la intrarea în târgul Autovit, aproape de Real-, precum şi tot soiul de ţevi galvanizate care fixează un traseu anume pentru intrarea în parc. Asfaltul a devenit mai alb, aşa cum am început să-l văd peste tot în "post-modernism". Ţevile sunt "moderne". Azi-noapte am visat un număr incredibil de astfel de bariere, ţevi şi alte prostii (aproape prea multe ca să mai poată maşinile traversa intersecţia, cu toate că barierele erau destinate pietonilor) şi-mi amintesc că eram de-a dreptul revoltat în vis. O voce grozavă, de fată, depăna coloana sonoră. Se acompania cu o chitară în timp ce cânta "High Hopes": "The grass was greener..."

Na, că Pink Floyd îmi intră prin vise, nu prin trezie. Mi s-a făcut foame, formele ciudate ale visului deja s-au cam evaporat. În consecinţă, dau o fugă până la Billa pentru o purjare de cronotoni prin caşcaval.

Salutări din Bratislava!

E-un colţ mai întunecos aici, vis-á-vis de magistratură. Am descoperit că au internet wireless. Descoperire cam târzie, fiindcă ai mei mai mult ca sigur că m-au dat deja dispărut.

- editare 26 ianuarie 2012: postarea asta a rămas nefinalizată şi nepublicată de când am scris-o pe 2 aprilie 2010, la ora 20:26. Stăteam uşor înfrigurat pe o bancă din centrul vechi al Bratislavei şi, cu laptopul în braţe, încercam să mă dumiresc ce bine făcusem eu pe lumea asta ca să mă pot bucura de frumuseţi văzute doar prin filme. Eram acum studentul est-european care se plimbă nonşalant, de capul lui, incognito, liber şi enorm pe străzile vreunei capitale, alta decât cea din ţara lui. În ignoranţa mea, ştiam un lucru: eram cam singur, dar liber de fericit. Promit că, în viitorul apropiat, voi edita şi încărca mai multe poze din acea tură. Bicicleta mea a rămas prin Viena şi am pierdut de curând şi jacheta de blugi. Părul însă...

Culinare

Tare sunt curios ce-a făcut Krystof la semi-maratonul de sâmbăta trecută. A plecat acasă de vineri-dimineaţă, ziceai că parcă vine în loc să se ducă. Într-un fel ştia că merge la tăiere: se despărţea de prietena lui şi urmau aşadar să se-ntâlnească amândoi în Praga. Cum o fi rezolvat - nu ştiu. Prea supărat n-o fi, că abia aşteaptă s-o revadă pe-americancă.

Aşa că joi-noapte am stat de vorbă mai mult decât de obicei. Tot căutam amândoi să tragem la depou, dar într-un fel urma să ne revedem abia peste trei săptămâni, treabă care-a însemnat, pesemne, ceva. De-atunci sunt stăpân pe năsălie. Dar să fiu cinstit: e bine să ai câteodată cu cine să mai schimbi o vorbă şi-un sfat.

Am două profesoare foarte responsabile, respectiv cea din urmă fiind aghiotanta celei dintâi: nevoia şi foamea. Trăgând cu ochiul mai la câte-un turc, mai la ce fierbe cehul, am prins curaj să-mi văd mai multe oale pe foc. Tentativele sunt fără pretenţii. Prima încercare s-a-ncheiat modest, dar gustos, taman pe gustul meu:

În ziua următoare, fiind chiar lihnit, m-am ales cu o simfonie întreagă de ingrediente fierte, prăjite, bulibăşite:

Predomină orezul şi legumele. Imaginea o strică însă cartofii, care arată aşa fiindcă am făcut prostia să-i prăjesc după ceapă, în acelaşi ulei. Puţin scorţoşi şi scoşi parcă dintr-un film de groază, au fost neaşteptat de buni. Caşcavalul a fost aruncat peste ei, evident, în grabă. Laud grădina de la Comana fiindcă roşiile şi castraveţii din oferta vieneză (calitatea I - Spania, cică) nici măcar nu au văzut ce-nseamnă agricultură cu pământ adevărat. Noroc cu oţetul, uleiul, boiaua şi aşa mai departe.

Au mai fost câteva tentative culinare, însă prea m-am năpustit în mâncare uitând să fac poză.

În seara asta cred că prăjesc nişte cartofi şi rezolv rapid problema. Însă aşa am spus de fiecare dată şi bine că nu m-am ţinut de plan! Dacă nu etnologie, măcar bucătărie să rup câte ceva. Eh, prostii. De parcă mare lucru e să fierbi o mână de orez. Mai trece vremea, na...