Ocean gri oţeliu, rece. Vântul sufla apa în forme brute, reci, strecurându-se neobosit pe sub nori. Din apă se înălţau structuri enorme din oţel, nemişcate şi uriaşe. Erau imposibil de mari. Tronau titanic peste oglinda gri-albastră.
Arhitecta traversa o pasarelă la înălţime. Era scundă, cu trăsături de japoneză. Îşi purta părul scurt negru de fum. De un minimalism elegant ca de haiku, figura-i discretă păstra puţine rotunjimi. Şuviţele îi jucau în vânt. Privea sever împrejur, fără răutate ori bucurie, ci doar cu agerimea neobosită a celui responsabil.
Ea era arhitecta în oţel. Proiectase cândva uriaşii aceia înfipţi în ocean. Le gândise cumva toate amănuntele. Ştia pe de rost fiecare tablă, nit şi cordon de sudură. Venea din locuri neştiute de departe.
Fusese chemată de general - o femeie de aceeaşi statură - să repare vârful sferic al unui turn de veghe. Cupola defectă era făcută din "şuviţe" de tablă lungi, înguste, care spiralau pe înălţime. Dintr-un motiv sau altul, cupola începuse a se desface singură - iar arhitecta ştia deja de ce.
Femeia-general păşea înaintea arhitectei. Arăta la răstimpuri spre alte structuri dimprejur, care păreau şi ele să se descolăcească. Priveam cu toţii (fiindcă veneam şi eu în urma lor, poate un ajutor al arhitectei) înspre tablele despletite, legănate în vânt deasupra oceanului.
Arhitecta o întrebă într-un târziu pe femeia-general:
- Aţi urmat întocmai planurile mele?
- Totul s-a făcut cum trebuie, răspunse generalul.
- Ca dovadă că nu, fiindcă iată-ne aici, conchise arhitecta.
Ajunserăm în cupola dezafectată, dintre tablele dezghiocate ale căreia se putea privi până jos la suprafaţa apei.
- Aţi urmat planurile, însă aţi folosit alt oţel aici. Oţel prost. Aşa este? întrebă arhitecta, de astă dată cu o fărâmă de nerăbdare în voce.
- Aşa este, încuviinţă femeia-general, şi luă un baston cu care să demonstreze.
Şi începu să lovească fiecare foaie de tablă cu vârful bastonului, câte o lovitură pentru fiecare: *ding*... *ding*... *ding*... *dum*! Cea de-a patra lovitură produse un sunet asemănător, însă urechea pricepută a arhitectei descoperi pe dată oţelul inferior:
- Folosiţi de-acum înainte numai ce vă zic eu. Altfel praf se face tot ce aveţi aici. Da? întrebă ea.
- Da, răspunse femeia-general şi încuviinţă aproape nevăzut din cap.
Apoi, arhitecta mai făcu trei paşi spre balustradă, îşi strânse braţele pe lângă trup şi... se aruncă în gol!
Eu şi femeia-general - căzuţi din lună parcă - ne privirăm ochi în ochi preţ de o clipă, blocaţi. Apoi o urmărirăm pe arhitectă cum plonja spre hău. Plonja parcă de-o eternitate! Păruse că avea să se izbească de prima pasarelă de dedesubt. Însă traiectoria ei, poate împinsă de vânt sau de o dibăcie neştiută, o purtă pieziş spre singurul ochi de apă care se desluşea departe, printre încrengătura de grinzi, bârne, stâlpi şi cabluri. Şi, într-un târziu, o văzurăm ajunsă teafără (cum oare, de la înălţimea aceea?!) în apă.
Iar visul nu mai avu răbdare să m-arunc şi eu după arhitectă. Aşa că mă trezi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu