muravei

Şi simplu

2010-06-13T12:07:00.005+02:00

Cred că tocmai am terminat o serie de vise în trei părţi (acte, na). Ce-i drept, mi s-a-ntâmplat foarte rar să visez nopţi consecutive pe aceeaşi temă. Visul ăsta a fost mai simpluţ şi zău că nici nu-i cine ştie ce, îl înregistrez însă aici fiindcă mă simt bine c-am început să visez basme complete în loc de frânturi zăpăcite. Şi mi-a plăcut fata :).

Se făcea că eram într-un soi de spital cam mare şi cam dezafectat. Îmi aminteşte de universitatea imensă şi abandonată, pe care am visat-o cu oarecare strângere de inimă. Eram un grup de câţiva studenţi, fiindcă eram cu toţii încă în stagiul Erasmus. Cumva, ne-am pierdut şi am început să căutăm ieşirea, umblând de sus în jos pe trepte între etaje şi folosindu-ne mai târziu de tuburile mari de aerisire, ieşirile de serviciu şi tot aşa.

Acum trei nopţi, primul vis a fost relativ paşnic: ne-am despărţit în grupuri de câte doi-trei şi, ţinând legătura prin telefon, am pornit căutarea. M-a sunat mama să-mi spună de cele zece zile pe care aveam să le petrec în Copenhaga la finalul bursei studenţeşti. În vis, asta urma să se-ntâmple. Pupat toţi, apoi mama a sunat-o pe drăguţa brunetă din grupuşorul nostru, s-o roage să fie bună cu mine şi să mă însoţească în Danemarca. Fata s-a arătat încântată de idee şi am început (în toate cele trei vise) să ne curtăm aprig, energic, parcă făcuţi unul pentru celălalt. Amar e totuşi că pe fata asta, deşi - practic - tot timpul în preajma mea, n-am văzut-o în vis decât foarte puţin. Fiecare scenă cu ea se termina invariabil cu nişte trepte pe care le urcam amândoi, eu rămânând în urmă şi uitându-mă pe sub fusta ei. Na!

Începând cu a doua parte au apărut doi angajaţi ai spitalului, un el blond şi o ea - să zic - roşcată. Îmbrăcaţi în salopete albastre, încercau să ne pună definitiv beţe-n roate şi să ne ţină în spital. Ne-am putut da seama de ce ne aştepta întâlnind fel de fel de nenorociţi însângeraţi zăcând pe coridoare şi prin săli. Episodul ăsta a fost cam cel mai crunt şi mai neliniştitor, fiindcă cei doi "răi" erau mult mai iuţi decât noi, mai abili şi parcă invulnerabili. Ştiam că orice înfruntare s-ar fi încheiat... nasol.

Astă-noapte visul a-nceput cu zâmbetul brunetei - îi spusesem că alea zece zile aveau să fie "... interesante". A aprobat cu o privire de complice. Să mă trăsnească dacă n-aș vrea ca toată lumea să zâmbească aşa de "cu totul" cum zâmbea fata aia. Cu toată fiinţa, dom'le! Cumva, răufăcătorii mai pierduseră din energie şi acum îi puteam răzbi. În câteva rânduri le-am pus nişte capcane improvizate din ce-am găsit pe drum, ori chiar ne-am prins în câteva schimburi de pumni şi picioare prin tuburile de aerisire. De fiecare dată i-am dat înapoi. Am coborât pe nişte trepte în spirală, ca şi cum am fi coborât dintr-un turn de apărare (ăsta s-ar putea să fie parazit de când cu turul cetăţii din Salzburg).

Am forţat uşile mari şi am ieşit, aşteptaţi parcă la final de maraton de familii, prieteni şi tot alaiul. Totul avea aerul unui basm (cam bolnav pe alocuri, e drept) împlinit: a început oarecum inocent, apoi a trecut prin simţăminte (frică, îndoială de sine), iar la urmă "ăia răii" au fost înfrânţi şi a apărut fata, semn că musai ieşim de-aici şi dăm petrecere în pijamale.

Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat la urmă. Iţele s-au încurcat întâi, apoi au început să se destrame; stăteam toţi îmbrăţişaţi şi din cale-afară de bucuroşi de toate şi de tot. O pace cum de mult n-am mai simţit mi-a trecut prin vis, în timp ce lumea lui, fericită şi efemeră, cu alai, cu prieteni, cu trăiri, cu fata sortită cu tot, s-a dus cât colo şi m-a trezit în soare blajin de vară.

Bun să-l faci trilogie la Hollywood, nu alta!

Süßenbrunn

2010-06-04T12:27:00.004+02:00

Am un fel foarte simplu de-a mă convinge că evoluez de la o zi la alta: citesc ce-am scris ieri şi mă minunez de tâmpeniile debitate. Ştiu în felul ăsta că azi am mintea (mai) clară şi că voi debita alte prostii, însă mai calme şi mai aşezate decât... celelalte.

Revin un picuţ din saltul mortal executat ieri pe blog. Fiindcă, recitind, abia dacă m-am putut urmări singur! Nu-i bine cu scrisul tâmpeniilor, că pe urmă trebuie să mai şi ţii seama de ele.

Joia de ieri a avut şi latura ei frumoasă - de altfel, singura latură care mă interesează de-a binelea. Îmi place să hoinăresc cu trenul până la marginea Vienei, atât cât îmi permite abonamentul urban. Fără grijă, că-mi permite destul de mult.

Mi-era târşală să mă plimb iar de unul singur, aşa că am convenit cu peruanca să ne-ntâlnim la Südtiroler Platz, să luăm trenul şi să mergem la Süßenbrunn. E-un sătuc la capătul nord-vestic al Vienei, diametral opus faţă de capătul ăsta, Liesing.

View Larger Map

După zece staţii de tren încep să se cam împuţineze blocurile şi apar câmpuri înverzite, semănate cu grâu, salată şi tot aşa. Ne-am dat jos şi am umblat drum lung pe strada principală, apoi pe la marginea unui câmp care împarte satul pe din două.

Partea a doua de sat s-a profilat în mai multă gălăgie de maşini. Am explorat curţi şi mi-a plăcut în mod special o căsoaie pesemne părăsită, care mi-a picat cu tronc s-o cercetez. Am mers totuşi mai departe şi mi-am căutat un bufet. Singurul disponibil în sat era închis, că nu ştiu ce sărbătoare s-a nimerit să fie. Zău că încep să cred că ăştia postesc mai des ca noi.

Ieşind din sat, am cotit la dreapta pe un drum mai puţin umblat, dar asfaltat şi el. În depărtare se-nvârteau de mama focului nişte "eoliene", iar Catalina, entuziasmată cum era că nu prea mai făcuse ea escapade de teapa ăsteia, a şi propus să mergem până la ele. Am acceptat pe dată dar, traversând o autostradă, fata şi-a amintit că avea de mers la o petrecere şi în felul ăsta am făcut stânga-mprejur.

Pe drum înapoi m-am distrat ridicând ţevuştile din plastic viu colorat din interiorul bornelor (tot de plastic) de pe marginea drumului. Vasăzică ţevuştile alea - mi-a explicat peruanca - sunt pentru vreme de ceaţă: vine câte-un drumar şi stă să le ridice cu mâna pe toate, ca să nu dea automobiliştii cu motorizatele-n străchini.

Am trecut iar prin dreptul căsoaiei abandonate. De data asta am pătruns în curte prin inocentă efracţie. Tocmai când să-ncerc şi-o clanţă, am ochit în spatele casei câteva cearşafuri întinse la uscat şi o şatră de de-ai noştri împrejurul lor, aşa că m-am gândit că mai bine ar fi să plec.

Din nou mergeam agale pe marginea lanului de grâu verde şi mai înalt decât mine, de data asta mai tăcut, dar mai zâmbitor. Mă durea spatele de la termosul plin cu ceai din geantă, dar eram fericit c-am salvat o zi de la pieire. Catalina îmi povestea cam greoi ceva despre basme austriece, ca să mă întrebe pe urmă dacă am vreun cântec de leagăn preferat. Mai mult într-o doară am stat să mă gândesc ce să-i zic, încurcându-mă de-a binelea să-mi dau seama ce departe îmi stau acum amintirile. Nici să mă fi picat cu ceară n-am putut să-mi amintesc dacă mai ştiu vreun cântec de leagăn sau dacă mai ţin minte trei basme.

Nori şi vânt pe după boabele de grâu, picura cu ţârâita un început de ploaie. Satul a rămas în urmă, am ajuns la gară şi a trecut mai bine de-un sfert de oră până să apară trenul spre casă. Cât pe ce să adorm, canapelele din S-Bahn sunt tapiţate cu destul burete. M-am bucurat pomenindu-mă că ştiu staţiile pe de rost şi mă umflam în pene când o vedeam pe fată uitându-se nedumerită pe geam. Ea a coborât la Südtiroler Platz şi m-am dat şi eu jos cinci staţii mai târziu. Ploaia s-a-ndurat de mine şi n-a-nceput să stropească decât după ce-am intrat pe uşă acasă, unde l-am găsit pe Krystof împuşcând ruşi pe laptop.

Mi-a mers bine. Lucrarea de 15 pagini a-nceput să se scrie singură. Deja două pagini despre motorul în doi timpi, şi chiar sună etnologic! Ehei, pubertate...

Da, îmi amintesc acum că am avut şi eu conturată, în copilărie, imaginea unui om serios: trebuia să fie taică-meu, bărbierit, cu o burtă ca de... tată, musai cu blugi strânşi în curea şi cămaşa băgată-n ei. Totul în zadar însă dacă nu stătea şi geanta pe umăr. Nu ghiozdan, nu rucsac, nu pungă de pungaş, geantă pe umăr. Grea de patru kile!

Fata, fără să ştie, a surprins multe plăceri de-ale mele într-o singură poză: un câmp înverzit, o freză zburlită, un zâmbet prea copilăros, o pereche de blugi strânsă-n curea şi cămaşa înfiptă-n ei, o geantă pe umăr. Arăt serios! :)

Goldmund

2010-06-01T04:54:00.000+02:00

Plâng nestins, scâncit, schimonosit, desfigurat şi râuri îmi curg din ochi. M-am văzut în oglindă, nu am putut nici măcar a mă speria. Nu am aer destul în plămâni, nici nări îndeajuns de mari ca să urlu, să mă-nec plângând şi să-mi răsun durerea dincolo de uşă şi fereastră. Culmea că tot acum mi-am găsit poate un sens în viaţă, măcar o alinare că pot fi eu însumi fără teamă, fără scârbă sau ruşine. Fără să aspir la ce a fost ori este altcineva.

Iată, o mână de cuvinte şi deja mi s-au uscat ochii, sprâncenele se rup din încordare şi gura îşi întregeşte liniile. Efemer, cât de trecător! Şi totuşi cât de mult a durat, cât m-a durut pieptul şi stătea inima să mi se prăbuşească-n suflet. Mă dor ochii, nu calculatorul ar trebui să mă vadă acum.

Mi-am spălat privirile. Nu pricep nimic, şi totuşi le-nţeleg pe rând pe toate, rar şi viu. Ca un copil ce pricepe întâia oară un simţământ. Amplificat, exagerat, grotesc, neînchipuit, stupid, interminabil, neasemuit de frumos. Ca un bou cu cap de om. Ce zâmbet împăcat, de bătrânel tâmpit şi copilăros, îmi stă pe faţă. Riduri fine sub ochi şi-n frunte. Am isprăvit.

Orgiastic

2010-05-10T03:56:00.003+02:00

M-am trezit târziu şi am început ziua cam şovăielnic. Anya - rusoaica - m-a invitat de ieri la expoziţia cu tema "Frică" de astă-după-amiază. Spunea că are câteva lucrări expuse alături de schiţele, desenele, picturile şi filmele celorlalţi studenţi (mulţi dintre ei îi sunt colegi de facultate şi voia să-i revadă). Am făcut eu ce-am făcut şi-am întârziat câteva minute, dar m-am revanşat cu portocale şi ceai cald.

Desenează de-ţi ia glasul şi face nişte portrete de nu mai ştiu de mine. Asta doar ca încălzire. I-am recunoscut acuarelele, a pictat - după natură aproape moartă - nişte cartofi înfloriţi şi un creier cu muşte - frica ei de moarte spirituală. Să fiu sincer, mi-au plăcut mult mai mulţ feţele celor prezenţi decât apartamentul aproape gol, transformat în post-modernistă sală de expoziţie. Mi-au plăcut mult mai mult decât ceea ce stătea lipit, agăţat sau pictat pe tapet şi pereţi.

Expoziţia s-a ţinut într-un bloc la numărul 40 de pe Grundsteingasse, aşa că mi-am luat bicicleta în tren şi apoi m-am ţinut de ea prin metrou. Am coborât la Thaliastrasse, cartier locuit în principal de imigranţi turci sau altminteri. M-am întâlnit cu Anya la locul faptei şi-am stat ce-am stat, până când ea şi-a amintit că avea de lucru acasă. Am condus-o aşadar pe jos până hăt dincolo de Westbahnhof, de unde-a luat metroul. Am uitat să-mi iau harta de-acasă, iar ca să pot scurta traseul înapoi m-am folosit de hărţile necinstit de mici de la fiecare staţie de autobuz pe lângă care-am trecut. Am şi o busolă cam leneşă, dar mi-a prins bine. Cartier oarecum mai familiar: seara-i gălăgie pe străzi, ies toţi pe-afară şi stau în grupuleţe de câte câţiva şmecheraşi sau se fac că au o treabă importantă la chioşcul de ţigări din colţ. Te mai fereşti de câte-un scuipat pe trotuar, mai una-alta. Mi-a fost un pic teamă pe alocuri: deja noapte, cartier necunoscut, câteodată feţe oarecum dubioase.

Dar am luat un tramvai câteva staţii şi-am ajuns cam pe unde trebuia. Mi-am dezlegat bicicleta şi m-am dat pe lângă grupul mare de oameni care stătea acum în faţa clădirii cu expoziţia. David - un coleg de-al Anyei - m-a recunoscut şi mi-a făcut cunoştinţă cu grupul lui de 5-6 austrieci (toţi cu sânge ba jumătate croat, ba un pic bosniac, ba nemţesc şi-aşa mai departe). Termosul inoxidabil de un litru mi-a făcut intrarea şi-a plimbat ceaiul printre fete. Până la urmă ne-am urnit toţi înspre piaţă, unde a-nceput deja să mă-ncerce o stare de spirit ciudată, ca şi cum aş fi drogat.

Era deja 11-12 noaptea, turcii erau toţi la tarabe cu băuturi, kebaburi, mezeluri, fructe şi-alte treburi, lume cu toptanul, gălăgie mare. Eugen cu Sophie şi cu David înainte, eu la ariergardă cu Nicolas, Lisa şi Maria. M-am pomenit cinstit cu o şaorma şi c-un suc, apoi am continuat în jos pe stradă până-n Yppenplatz, o piaţetă unde dansau turcii cu austriecii pe disco de le săreau pingelele. Am stat cu Nicolas să tragem cadre cu tunul de Canon, iar ceilalţi au mers la zbenguială. Într-un târziu ne-am întors aproape de Grundsteingasse, unde un grup de australieni (cu o austriacă, o grecoaică şi tot aşa) despachetaseră o dubă întreagă de instrumente muzicale (majoritatea percuţie) şi începuseră deja să facă fel de fel de muzici şi faze.

Ne-am băgat şi noi la ciudăţeală şi am luat rapid instrumentele în primire: David cu Nicolas şi cu Sophie la bongoşi, Eugen la votcă, Marie pe lângă, Lisa nu mai ştiu, iar eu am luat o tamburină şi dă-i aşa! Suna mişto, dar lipsea o voce, aşa că am improvizat nişte versuri de Phoenix pe ritmurile alea africane de-a ieşit, dom'le, fenomenal! Grecoaica a-nceput să danseze primprejurul meu, eu tamburineam şi vocalizeam de-mi săreau capacele. Grămadă mare de oameni împrejur, doi poliţişti simpatici tot încercau să ne potolească. Tăceam un pic, apoi reluam. Cât pe ce să mă prăvălesc peste individul cu flaut, că mi s-a proptit în spinare o fată cam băută, m-a luat în braţe şi-acolo a dormit vreo zece minute. Dădeam din tamburină de n-aveam treabă.

Am ţinut-o aşa până pe la vreo două noaptea cel târziu, când australienii au spart gaşca (aveau de ajuns în Croaţia ziua următoare). Am schimbat impresii şi date de contact cu grecoaica, fata fiind încă într-un soi de hipnoză dulceagă. Câteva case mai înspre numărul 12 e-un local, Ragnarhof, iar grupul meu - deja tulburel bine - s-a aciuat pe-acolo. Iar m-au cinstit, de data cu intrarea, iar când am intrat ne-a izbit un turbofolk mişto de tot de s-au toţi la parterul halei ca să-nveţe pe sârbe şi hore. Eu am intrat în vorbă cu alţi oameni, m-am întâlnit şi c-o fată de la Institut. Până la urmă am urcat la etaj, unde era mai liniştit şi-am găsit într-un colţ o pianină.

Fum mult, aşa că am deschis geamurile, s-a adunat lume, vreo doi pianişti, am scos nişte scaune de lângă budă şi i-am aşezat pe toţi. A ieşit de milioane: "Für Elise", "Hit The Road, Jack", ABBA, Beatles, Michael Jackson, toate la pian. M-am pomenit cu două mâini de fată făcându-mi masaj după umeri, aşa că după vreun sfert de oră am întors gestul, ce-i drept cam înzecit. Doar ce era, să mă supăr?! Barmanul a fost un fericit: a vândut la bere lângă pianină de şi-a scos pârleala pe-o lună de zile.

Fusesem eu pe la miezul nopţii cam îngrijorat cu ajunsul înapoi în Liesing (sunt totuşi vreo 17 kilometri), dar ne-am trezit cu zorii mijiţi pe fereastră, toţi chiauni şi scoşi cam cu forţa de asistenţa nigeriană. Am ieşit şi ne-am aşezat pe bănci afară, unde era deja lumină de 5:30 dimineaţa. Am început să ne luăm în cârcă până la staţia de metrou. Despărţire cu promisiunea revederii, iar eu m-am culcat pe la un şapte şi ceva. Am fereastra camerei înspre vest, dar să fi văzut ce soare...

Rămân cu impresia că habar n-am ce-a fost toată treaba asta. Mi s-a spus că a fost prima zi a festivalului "Soho", ceva manifestare culturală care ţine vreo două săptămâni pe an. Aşa se explică agitaţia neobişnuită în Thaliastrasse. Mă simt de parcă aş fi fost cumva rupt din timpul normal zilele-astea. S-a cam încurcat susul cu josul şi ziua cu noaptea. Grozavă senzaţie pe alocuri. Tamburine, mâini pe spate, ore târzii, pian băut, voci afumate. Totul într-un melanj de senzaţii, gânduri, gesturi, vorbe, ochi înroşiţi şi bicicletă. Parcă a trecut un an de vineri, iar e luni fir-ar al naibii.

Nu prea-mi ştiu impresiile aşa c-o lăsăm cum a picat deocamdată. O să am poze mai multe de la Nicolas zilele-astea.

Dar am mai crescut o zi. Cred.

rezemată de-un oblon pe Grundsteingasse, dimineaţa

Ploaie cotidiană

2010-04-20T18:23:00.020+02:00

A-nceput să plouă în curtea universităţii. Am mai ţinut până acum laptopul în braţe pe lângă alţi internauţi, dar asta-i prima dată când mă-ncearcă un simţământ frate cu spiritul de echipă: cam bate vântu-ntr-o parte şi-am început să ne ştergem toţi monitoarele cu un cot, dându-ne ghionturi cu celălalt. Stăm ca potârnichile îndărătnice afară, că-i numa' bine, atâta tot că suntem invidioşi pe cioara neagră care tropăie (parcă-n ciudă!) în mijlocul curţii.

Am umblat după cărţi prin biblioteci. Deja e tabiet: întâi caut titlul pe internet, apoi Google Earth ca să văd pe unde trebuie să ajung, apoi bicicleta pân' la staţia de tren, ocheadele cu pasagerele, Atzgersdorf, Hetzendorf, Philadelphiabrücke, Matzleinsdorferplatz, jos la Südtiroler Platz, metroul până la Karsplatz, iar de-acolo depinde în funcţie de ţel. Dacă vreau la institut, traversez pasajul subteran, ies la Statsoper, iar de-acolo am o sută de metri până vis-a-vis de Albertina (sau, altfel zis, la doi paşi de curtea din dos a marelui palat Hofburg, la care mă uit pe fereastră din sala de curs când mă plictisesc. Ştraşnică privelişte!), unde am şi intrat pe domeniile etnologiei.

Dacă mă-ndrept spre universitatea mare, de la Karsplatz schimb metroul (culoarea şi numărul) şi am de traversat centrul: Museumsquartier, Volkstheater, Rathaus şi cobor la Schottentor Universität, din curtea căreia scriu acum.

Ah, m-am răcorit. Mâine am prezentare la "Specificitatea oraşelor". Să văd ce-oi face. Ajung acasă, trebuie să m-apuc să scriu.

- postare nefinalizată şi nepublicată din 20 aprilie 2010, ora 16:23; o public astăzi, 26 ianuarie 2012 şi îmi reamintesc subit bogăţia de simţăminte care mă-ncercau zilnic, simultan, în Austria. Între timp, lucrarea mea despre Constanţa, făcută pentru "Specificitatea oraşelor", a avut un succes nebun. La prezentare, când nu aveam habar de ştiinţă, mă scotea din rahat fluenţa cu care înşiram giumbuşlucurile verbale în engleză. Acum vreo lună de zile m-a rugat profesorul de la cursul respectiv să-i revizuiesc lucrarea şi să-i permit s-o publice la un simpozion. Eu sunt convins că nu a fost chiar atât de bună.

Fotografia a fost făcută în aceeaşi zi, de la fereastra camerei în care stăteam eu şi cehul Krystof. Cămin la marginea Vienei...

Visando

2010-04-07T09:58:00.004+02:00

Sunt deja în mai. Am scris rândurile de mai jus acum vreo lună de zile. Naiv rău stilul, naiv. Mă simţeam interesant şi serios. Postez totuşi, trecem peste formă.

De ceva vreme-ncoace (nu ştiu: săptămâni, luni, poate ani) visez adesea în serii. Rareori câte-un vis disparat, şi ăla fie cu subînţeles, fie lăsându-mi o stare nemaipomenită de bine sau vreun coşmar, visez nişte cadre oarecum fixe, de regulă puţin psihotice. Sunt însoţite întotdeauna de culoare şi sunet, nu doar sunetul personajelor ori al obiectelor în mişcare, ci şi coloana sonoră!

De pildă, tot visez în ultima vreme despre un soi de universitate fantastică, nici abandonată dar nici reinaugurată fiindcă e-ntr-o renovare "tulburată". O clădire uriaşă, imposibilă pe alocuri, cu nişte unghiuri şi planuri care mă înspăimântă fiindcă -pare-se- visul face apel la neputinţa mea de a mă împrieteni cu alte feluri de a fi decât cu picioarele pe pământ şi cu ţeasta-n sus. De-aia -între noi fie vorba- mi-a şi luat atâta vreme să fac salturi în apă ca lumea, fiindcă mi-era tot timpul jenă să ridic picioarele în spate. Era o poziţie nefirească gravitaţiei.

Sunt întotdeauna câţiva oameni prin vis, fie profesori care parcă tocmai ce-au ieşit din secretariat şi se năpustesc în criză de timp către vreo sală de clasă inexistentă, jucând parcă rolul unor oameni ocupaţi care n-au timp să-mi explice anume ce facem acolo. Sunete disparate, ciudate, ca de uriaşe foi de tablă ciocnindu-se într-un şantier naval. "Camera video" merge câteodată înspre tavan, arătând nişte lanţuri neînchipuit de groase atârnând jalnic, ca şi cum ar fi fost cândva folosite pe post de scripeţi.

Odată m-a trimis un oarecare după nu ştiu ce documente la nu ştiu ce secretariat, însă am aflat că nu puteam ajunge la acel corp de clădire fără să trec într-o altă dimensiune. Era cel mai activ (dacă nu singurul) loc al instituţiei, însă părea că nu poţi accesa ori părăsi zona.

Visul de azi-noapte însă -fiindcă el m-a făcut să-mi deschid imediat după trezire laptopul- este al patrulea sau cincilea poate (hm... ori face parte poate dintr-o serie mai veche, fiindcă ţin minte sigur că prin liceu visam un soi de mlaştină tot în zona aia; şi are legătură!) dintr-un grup de vise având ca decor parcul Tineretului. Nu, de fapt n-au fost atât de puţine "episoade", fiindcă îmi dau seama că şi seria tramvaiului dinspre Şincai înspre Adesgo este o anexă a aceluiaşi vis, anexă împărţită în două părţi, în funcţie de vremea din vis: ploaie de toamnă ori soare de vară. Şi tot din aceeaşi serie este şi Parcul Carol pustiu, complet schimbat, din care nu prea ştiu să ies şi-i întotdeauna cam noapte.

Acum câţiva ani intram în parcul din vis prin părţile Palatului Copiilor -unde nu era nicio clădire, doar un soi de mlaştină frumos colorată, cu musculiţe inofensive şi flori sălbatice; sentiment de naturaleţe- şi mă plimbam cu orişicine stând de vorbă. De vreo câteva săptămâni, visul s-a înteţit în frecvenţă şi am început să visez că intru numai trecând zebra dinspre Mega Image. Prima dată când am visat în felul ăsta, trotuarul şi strada aveau asfaltul moale al anilor '90, în care îndesai degetul cât voiai pe caniculă. Puţine maşini, nimic spectaculos, treceam strada şi eram în parc, într-un tricou cu mânecă scurtă.

Reiterările următoare ale visului (precum şi ultima, cea de azi-noapte) au adăugat treptat un soi de bariere cu clichet -ca barierele de metrou, numai că înalte cât un stat de om şi răsucindu-se pe axa verticală; cred că se pot vedea la intrarea în târgul Autovit, aproape de Real-, precum şi tot soiul de ţevi galvanizate care fixează un traseu anume pentru intrarea în parc. Asfaltul a devenit mai alb, aşa cum am început să-l văd peste tot în "post-modernism". Ţevile sunt "moderne". Azi-noapte am visat un număr incredibil de astfel de bariere, ţevi şi alte prostii (aproape prea multe ca să mai poată maşinile traversa intersecţia, cu toate că barierele erau destinate pietonilor) şi-mi amintesc că eram de-a dreptul revoltat în vis. O voce grozavă, de fată, depăna coloana sonoră. Se acompania cu o chitară în timp ce cânta "High Hopes": "The grass was greener..."

Na, că Pink Floyd îmi intră prin vise, nu prin trezie. Mi s-a făcut foame, formele ciudate ale visului deja s-au cam evaporat. În consecinţă, dau o fugă până la Billa pentru o purjare de cronotoni prin caşcaval.

Salutări din Bratislava!

2010-04-02T20:26:00.029+02:00

E-un colţ mai întunecos aici, vis-á-vis de magistratură. Am descoperit că au internet wireless. Descoperire cam târzie, fiindcă ai mei mai mult ca sigur că m-au dat deja dispărut.

- editare 26 ianuarie 2012: postarea asta a rămas nefinalizată şi nepublicată de când am scris-o pe 2 aprilie 2010, la ora 20:26. Stăteam uşor înfrigurat pe o bancă din centrul vechi al Bratislavei şi, cu laptopul în braţe, încercam să mă dumiresc ce bine făcusem eu pe lumea asta ca să mă pot bucura de frumuseţi văzute doar prin filme. Eram acum studentul est-european care se plimbă nonşalant, de capul lui, incognito, liber şi enorm pe străzile vreunei capitale, alta decât cea din ţara lui. În ignoranţa mea, ştiam un lucru: eram cam singur, dar liber de fericit. Promit că, în viitorul apropiat, voi edita şi încărca mai multe poze din acea tură. Bicicleta mea a rămas prin Viena şi am pierdut de curând şi jacheta de blugi. Părul însă...

Culinare

2010-04-01T20:42:00.000+02:00

Tare sunt curios ce-a făcut Krystof la semi-maratonul de sâmbăta trecută. A plecat acasă de vineri-dimineaţă, ziceai că parcă vine în loc să se ducă. Într-un fel ştia că merge la tăiere: se despărţea de prietena lui şi urmau aşadar să se-ntâlnească amândoi în Praga. Cum o fi rezolvat - nu ştiu. Prea supărat n-o fi, că abia aşteaptă s-o revadă pe-americancă.

Aşa că joi-noapte am stat de vorbă mai mult decât de obicei. Tot căutam amândoi să tragem la depou, dar într-un fel urma să ne revedem abia peste trei săptămâni, treabă care-a însemnat, pesemne, ceva. De-atunci sunt stăpân pe năsălie. Dar să fiu cinstit: e bine să ai câteodată cu cine să mai schimbi o vorbă şi-un sfat.

Am două profesoare foarte responsabile, respectiv cea din urmă fiind aghiotanta celei dintâi: nevoia şi foamea. Trăgând cu ochiul mai la câte-un turc, mai la ce fierbe cehul, am prins curaj să-mi văd mai multe oale pe foc. Tentativele sunt fără pretenţii. Prima încercare s-a-ncheiat modest, dar gustos, taman pe gustul meu:

În ziua următoare, fiind chiar lihnit, m-am ales cu o simfonie întreagă de ingrediente fierte, prăjite, bulibăşite:

Predomină orezul şi legumele. Imaginea o strică însă cartofii, care arată aşa fiindcă am făcut prostia să-i prăjesc după ceapă, în acelaşi ulei. Puţin scorţoşi şi scoşi parcă dintr-un film de groază, au fost neaşteptat de buni. Caşcavalul a fost aruncat peste ei, evident, în grabă. Laud grădina de la Comana fiindcă roşiile şi castraveţii din oferta vieneză (calitatea I - Spania, cică) nici măcar nu au văzut ce-nseamnă agricultură cu pământ adevărat. Noroc cu oţetul, uleiul, boiaua şi aşa mai departe.

Au mai fost câteva tentative culinare, însă prea m-am năpustit în mâncare uitând să fac poză.

În seara asta cred că prăjesc nişte cartofi şi rezolv rapid problema. Însă aşa am spus de fiecare dată şi bine că nu m-am ţinut de plan! Dacă nu etnologie, măcar bucătărie să rup câte ceva. Eh, prostii. De parcă mare lucru e să fierbi o mână de orez. Mai trece vremea, na...

La presă

2010-03-30T01:01:00.004+02:00

Mi-am peticit camera-spate acum două zile. Are nici o lună de folosinţă şi deja două petice. Cea de-a doua pană am făcut-o atunci prin pădure când am luat un ghimpe de ceva. Sincer să fiu, mă şi miram să nu păţesc vreo boacănă. Coboram - cu ambele roţi umflate ca de oraş, adică stăteau să pocnească - o vale de nu mai ştiam câte manete de frână am (numărasem vreo şapte, cu tot cu picioarele mele) şi troncăneam din toate tablele (deh, a vrut băiatu' aripi cromate, coş pe faţă, coş pe spate, geantă de - şi cu! - scule, antifurturi şi-aşa mai departe) când săream peste rădăcini de brad. Din fuga calului mă cam lăsam pe faţă, aşa că roata din spate nu prea avea greutate pe ea. Cum o-nfrânam, cum se bloca şi-mi mergea târâş. Cred că aşa am făcut pana.

Am profitat de ocazie ca să rezolv şi cealaltă cameră (avea o tăietură cam urâţică, eu sper să ţină lipitura), motiv pentru care am fost nevoit să improvizez o presă ad hoc.

Aş fi preferat să am picioarele scaunului uuun pic mai late, dar m-am descurcat şi-aşa. Pregătesc bicicleta aşadar pentru o mică excursie prin Bratislava - cred. Asta ca răsplată că-mi cară cumpărăturile de la Billa pân' acasă.

Trei roţi şi un bizon

2010-03-27T13:50:00.004+01:00

De la Mihă - "Muravey sau epilog la o suspensie hidraulică"

Vânătoare

Încărca el glonţu-n puşcă

fugărit de un bizon:

"Ce-aş mai fi luat cortizon

şi să mai fi tras şi-o duşcă"

Reglând tirul ca mortiera

- fiind gata de război -

Apăsă vesel trăgaciul

şi bizonu'... boje moi!

"Na că-i gata", făcu el

obosit de aventură;

"Haida hai să luăm o gură

pe Smârdan, cu vinărel!"

(lui Mihă, 27 martie 2010)

Permutări în spaţiu-timp

2010-03-27T12:19:00.002+01:00

M-am trezit la 11:11. Am deschis imediat laptopul fiindc-am visat ceva elaborat şi m-am gândit să notez gândurile cât nu se evaporă.

Se făcea că eram aici, în Viena primăverii lui 2010, prujind cu Krystof pe diverse teme: îi povesteam că eram cam nemulţumit de felul în care a mers istoria recentă a României. I-am şi precizat că nu mă pricep eu prea tare la iscodirea adevărului istoric, dar totuşi pot percepe stări de spirit şi concluzii generale.

Nu ştiu cum s-a făcut c-am primit atunci puterea călătoriei în timp. Probabil influenţe de la episodul Star Trek de azi-noapte. L-am luat şi pe Krystof ca să-i arăt ce uşor se rezolvă lucrurile şi ne-am pomenit amândoi în Bucureşti anno 1991. Ne-au claxonat nişte maşini. Mă rog, Dacii. Ploua şi era o atmosferă cam gri. Din câte mi-am dat eu seama, eram pe undeva pe lângă Piaţa Revoluţiei.

Am nimerit printr-o sală de expoziţii, unde Iliescu ţinea un discurs înflăcărat. Semăna un pic cu Hitler la intensitatea sonoră. Nemaipomenit de multă lume, stăteau toţi înghesuiţi în picioare. Spunea ăsta nişte bazaconii enorme: ceva cu duşmani, cu estul, cu vestul, fel de fel. Krystof era pe undeva pe la capătul din dos al mulţimii, eu m-am apucat să strig ocazional câte-o veveriţă la adresa oratorului. La rândul lui, Iliescu a-nceput să urle "trădător!!" şi "nenorocit!!" în direcţia mulţimii, dar nu mă aflase încă. M-am strecurat pe sub poalele adunării ca să ies, povestindu-i lui Krystof ce se-ntâmpla. Eram uşor contrariat: lumea (cu mici excepţii) păruse destul de împăcată cu tot ce auzise la conferinţă.

Am pornit pe jos înspre Unirii şi am văzut că Dâmboviţa avea porţiuni unde nu era subterană. Am realizat diferenţa în vis şi m-am gândit că-i cam ciudat. Nicio reclamă pe clădirile din jur, m-am pomenit zâmbind pe chestia asta. Deodată a trecut pe lângă noi un grup de oameni îmbrăcaţi soldăţeşte, se năpusteau la deal (cum ar fi înspre Udrişte). L-am văzut pe acelaşi Iliescu în fruntea lor urlând ceva cu "să dăm jos faraonii!!"

Mă tot gândeam eu "ce mama naibii faraoni", iar când m-am uitat înspre aceiaşi oameni am văzut în capul dealului o clădire uriaşă care mi-era complet străină. Judecând după arhitectură, era un fel de bibliotecă (semăna cumva cu Biblioteca Naţională şi Sala Radio, clădiri-gemene neterminate de-a lungul Dâmboviţei). Avea coloane masive şi peste tot influenţe de artă antică egipteană, însă era mai mult ca sigur părăsită de vreme bună.

Cam zguduit să văd că nu prea mă aflam în trecutul meu, am plecat amândoi pe străduţe lăturalnice. A ieşit şi soarele între timp, îmi mirosea a început de vară cu vacanţă bucureşteană. Iz de ploaie, băltoace uscându-se leneşe, pâlcuri de nori multicolori şi-un soare tăios prin aerul curat. Puţine maşini, toată lumea e la mare, asfaltul parcă e beton vechi la culoare. Simţeam aburul şi culorile în vis.

Am ajuns la un magazin mixt. Nu ştiu cum de m-am pomenit în salopeta jerpelită în care lucram astă-vară la ţară. Am intrat totuşi aşa cum eram, rugându-l pe Krystof să mă lase pe mine să vorbesc. Am luat ceva de mâncare şi am stat de vorbă cu lumea (vânzătorul stătea la taclale cu alţi trei-patru oameni), aflând printre altele că nu se ştia ce-s alea "mineriade". Am sărit ca ars că ştiam că n-am decât Euro şi Lei noi în buzunar, dar i-am convins pe respectivii că lucram ca mecanic auto şi tocmai ce-i reparasem maşina unui străin de n-a avut cu ce altceva să-mi plătească, aşa că la rându-mi am făcut plata în valută.

A fost probabil cea mai "reală" experienţă de călătorie în timp pe care-am avut-o. Un sentiment ciudat să vii din viitor şi să vorbeşti pe-aceeaşi limbă cu oameni din trecut. N-au bănuit nimic. Totodată, visul m-a făcut să bănuiesc (pentru că sunt convins că stilul narativ al experienţei morfice a avut un mesaj puternic) că nu poţi şi nu-i bine să te bagi în treburile trecutului. Simpla mea prezenţă acolo schimbase o grămadă de lucruri: stări de spirit, realităţi fizice, derulări ulterioare ale istoriei aşa cum o ştiu.

Interpretarea se leagă poate de ceea ce-i spuneam lui Khan (turc la arhitectură) zilele trecute-n bucătărie. El tocmai se despărţise de prietenă şi acum căuta să arunce mai tot ce-i amintea de ea. Din motivul ăsta mi-a dat o sacoşă plină cu discuri de pick-up, cică nu mai au folos. Mă-ndoiesc. Omul e produsul generaţiei şi societăţii sale, iar trecutul nu prea poate fi schimbat fără a strica mecanismul. Soluţia este să păstrezi trecutul ca memorie şi exemplu pozitiv sau negativ. Dacă ţi-l regreţi, te-nvârţi în cercuri. În schimb, cum spunea Vintilă Mihăilescu la curs, a-ţi ignora trecutul înseamnă sinucidere.

Îi spuneam aşadar lui Khan c-aş crede că ţara mea duce o boală grea: îşi dărâmă statuile după ce şi-a făcut treaba cu ele. Motiv pentru care, mai ales de când cu revoluţia culturii scripturale, persistente, eu şi alţii de vârsta mea suntem niţel cam derutaţi. Nu ştim sigur care-i treaba cu trecutul pentru că vrem să scăpăm rapid de el, dar privim în schimb la un viitor luminos, însă cam neconturat şi deci cam haotic, că luminos e doar pentru că se cheamă "viitor". Probabil ceva cu piuituri, teleportare şi prostioare de-astea optimiste. Unii i-ar spune "evoluţie în secolul luminii". Alţii - "mişcare browniană".

Oricare ar fi adevărul, m-am trezit într-o ciudată stare de bine şi calm. Cred că asta-mi lipsea: vise liniştitoare (deşi m-am agitat destul de mult pe-acolo) ca alternativă la bolnăviciunile cu tentă de coşmar repetitiv şi morbid pe care le-am visat în ultimele anotimpuri. Cred că ştiu şi de ce visez frumos: am intrat în vacanţă!

*fotografia a fost făcută într-o dimineaţă; camera din faţă a casei bunicii; trecutul deloc îndepărtat al unei stări de spirit abia trezite din somn, deci mai calme în cazul meu

Regele frâncilor

2010-03-26T19:19:00.010+01:00

Filip şi cerbul au mâncat inele de ceapă la Burger King. Cu maioneză greţoasă.

În zvon prelung -zvon de goarne- treceam pe Kärtner Strasse şi-i ascultam pe sud-americani sunând din variantele lor de buciume.

- postare nefinalizată şi nepublicată din 26 martie 2010, ora 19:19. O public astăzi, 26 ianuarie 2012. L-am fotografiat pe colegul meu de cameră în aceeaşi seară. Căzuserăm amândoi în melancolie electro-luminiscentă.

Drum forestier

2010-03-24T01:07:00.000+01:00

M-am trezit în uralele colegului de cameră - se bucura el într-o cehă dubioasă că trebuie să meargă la facultate. Să fi fost vreo unşpe "dimineaţa". Nu mi-s mândru, sincer m-aş trezi mai fericit odată cu găinile. Dar astea de-aici sunt pe alt fus orar, aşadar poate-ar fi totuşi cam prea devreme.

Conştiincios, mi-am fiert un ceai şi-am făcut o salată de castraveţi şi roşii, cu ulei şi oţet. Mi-a amintit fără greş de veri toride petrecute la umbră, doar că roşiile (deşi zise "calitatea I") au fost un pic ciudăţele. Mănânc un pic cam mult caşcaval aici, dar merge că-i ieftin şi bun.

Neavând nimic important de făcut, am scos bicicleta din garaj după prânz şi am pornit-o-n sus spre apeduct.

De-acolo înainte m-am pierdut iarăşi pe străduţe şi pe acelaşi câmp cu viţă-de-vie pe care fusesem acum două zile, noaptea, de nu ştiam pe unde sunt şi ce anume caut. În depărtare vedeam azi castelul din Perchtoldsdorf, lângă care fusesem cu bicicleta în noaptea cu pricina.

Am schimbat aşadar un pic traseul şi-am mai zăbovit pe alei lăturalnice (destulă gălăgie şi trafic pe străzile principale, orice s-ar crede) până să ies pe o stradă către vest care anunţa un traseu pentru biciclişti. Zic "bună treabă" şi mă avânt înainte pe un asfalt impecabil cum nu vezi chiar atât de des pe-aici.

Am întâmpinat rapid faimoasa linişte profundă care te întâmpină de cu noapte oriunde ai fi în Viena. O linişte nefirească, ante-cosmică ar zice eliadiştii, necurată ar spune ceilalţi. Şi nu linişte temporară, cu lătrat de câini şi sirene în depărtare. Nimic, dom'le, nimic. Un film despre sfârşitul lumii şi soarta ultimului om într-o metropolă abandonată - sau cam aşa ceva.

Liniştea s-a făcut însorită când am intrat pe un câmp de pe mâna stângă. Am sărit bariera şi am urcat dealul. Solitudine şi calm.

Ajuns în vârful dealului, mi-am cocoţat bicicleta pe un simulacru de gorgan şi m-am pus în fund ca să mă bată niţel soarele în ceafă.

Tot auzeam un bâzâit ciudat, aşa că mi-am întors privirile spre soare şi am văzut doi tipi cu aeromodele radiocomandate distrându-se cu giumbuşlucuri aeriene. Îmi tot reveneau în minte cuvintele "pentru fotografi!" când aeromodelele şi-au modificat - treptat şi discret - traseele astfel încât să-mi joace în faţa ochilor. Lupinguri şi tonouri (mai greu cu tonourile că modelele din polistiren, aşa cum aveam să aflu, duceau lipsă de câteva eleroane), m-am distrat aplaudând. Locul era altminteri de o linişte desăvârşită, aşa că m-au putut auzi.

Am intrat până la urmă-n vorbă cu hobbyştii şi am aflat cam ce şi cum. Pe la vreo două sute şi ceva de Euro un pachet complet (pentru începători) cu avionul propriu-zis, telecomandă şi accesorii.

Am întrebat încotro duce drumul pe care mă aflam şi mi s-a spus că mă scoate din pădure înapoi la asfaltul pe care venisem încoace. Era târzior spre după-amiază, soarele cam dădea să apună, eu însă m-am repezit în pădure. Acasă (în Bucureşti) mi se mai întâmplă câteodată să merg mai repejor pe hol noaptea, doar-doar nu m-o prinde din urmă monstrul din beznă. Ditamai studentul, parcă-i jenant câteodată. Ei bine, acelaşi sentiment a dat să mă-ncerce prin pădure, dar fusesem sfătuit să nu-mi fie teamă, că mistreţii şi căprioarele ocazionale sunt total inofensive prin părţile-astea.

Cu siguranţă că am rătăcit poteca principală după câteva sute de metri, că pietrişul de pe jos s-a cam făcut frunze. Pe marginea stânga am drumului am văzut un boschet pe care-mi părea că stă roua. Mi s-a părut totuşi ciudat aşa că m-am uitat mai atent şi la celelalte tufişuri. Niciun soi de rouă pe ele. Văzând că "roua" picura de pe crengile boschetului, am făcut imediat legătura că s-ar putea să fie un marcaj proaspăt de teritoriu. Judecând după înălţime, probabil fusese vreun cerbişor sau vreun ţap.

Aşa că hop pe bicicletă şi hai să grăbim pedala. Am dat de-o vale să-ţi pui mâinele-n cap şi binecuvântat fie ceasul când m-am oprit într-o doară în faţa căminului să-mi reglez frânele, că de n-am coborât şi coborât pe panta aia de-am zis că acolo-mi rămân spiţele. Eu îmbrăcat în blugi, cămaşa înfiptă bine-n ei, adidaşii negri de oraş, bicicleta cu jacheta şi geanta cu apă, ce să mai - plimbare de duminică. Păi dacă nu m-a luat pădurea la un off-road de m-am pomenit blagoslovind câte-un "fir-ar" (şi tot aşa) până am ajuns pe nişte nămoale parcă scoase din sânul lui Sarsailă. Bicicleta mea curată şi-a readus aminte repede-repejor de vremurile ei bucureştene şi parcă a-nceput să dea din roţi mai mişto pe glod.

Soarele se cam trântise deja de pământ şi începuse să se lase noaptea serios de tot în pădure. Cu voce tare gândeam că "dacă nu ies, vizuină scrie pe mine". Auzisem un motor de japoneză înainte, în depărtare, aşa că toate pânzele sus până când am ieşit la un luminiş. Se-ngustase drumul atât de mult la un moment dat încât mă apucase jalea fiindcă numai a traseu turistic nu-mi mirosea, dar pe jos erau numai urme de bicicletă aşa că-mi mai trecuse încordarea.

Am nimerit până la urmă într-un luminiş şi de-acolo - zdrăngănind la vale din toate cele - în Laab, un sat la vreo 8 kilometri spre vest de ieşirea din Liesing. Trăsnea a bălegar acolo, parcă să zic c-am văzut şi-o herghelie. Am să investighez cu altă ocazie. Stânga-mprejur pe asfalt de-acum şi am pedalat la vale ca un apucat. Fericit că am stop şi far, am pipăit sub şa să aprind lumina de spate. Ia butonul de unde nu-i. Când mă uit - nu mai aveam niciun stop, rămăsesem doar cu suportul. Am cochetat un pic cu ideea că pierdusem stopul prin pădure tot ţopăind prin hârtoape, dar ştiu sigur că trebuie musai două mâini ca să-l scoţi de pe suport. M-am ofticat deci să mă gândesc că ăştia fură nu numai mâncarea din frigiderele de pe palier, ci şi piese de bicicletă din garaj. Iar în garaj îţi trebuie altă cheie. Nişte măgari împuţiţi.

Am improvizat o lumină de urgenţă întorcând farul (de fapt o lanternă pe un suport, deşteaptă treabă) cu ochiu-n jos, aşa că nu-mi mai era frică de vreun şut din fund. Am ajuns acasă până la urmă şi m-am trântit pe scaun aruncând catrafusele cât colo, ofticat încă pe stopul dispărut. Doi ofticaţi - eu şi Krystof -, eu că mă prădaseră piraţii, el că-i murise porumbelul electronic şi ratase astfel întâlnirea cu americanca. Ne-am împăcat la o supă şi-un sendviş.

Google Earth e de părere că am făcut cam vreo 24 kilometri azi. Eu argumentez că nu-mi aduc aminte chiar toate străduţele pe care am fost şi că măcar jumătate din distanţa aia a fost parcursă împingând la deal bicicleta sau urnind-o din nămol. Mă simt obosit fizic şi mi-era foarte dor de aşa ceva.

Acum stăm fiecare-n patul lui, eu scriind de plăcere, el de nevoie. Fericire mare să fii umanist. E mai... uman. Mi-a plăcut azi. Fredonam în minte "Aqualung" de la Jethro Tull, abia ce-am aflat de cântec şi-i ştiu deja versurile pe de rost. Multe declicuri declanşate-n cap pe versurile 'celea. Dar ia să las povestea asta pe altădată. Tot aşa să fie zilele de-acum încolo şi o să am creierul complet spălat. Parcă nici nu mi-ar părea rău.

Dunăre, Dunăre...

2010-03-23T03:28:00.005+01:00

Nu, am zis că poate oi fi eu de vină. Şi na, poate chiar sunt! Nu mă plac petrecerile şi nici "viţă-vercea". Am stat cât am stat de pomană azi tot umblând după de-ale gurii, până la urmă m-au luat de voie bună Krystof şi cu Miquel la o petrecere în Ride Club.

În fiecare luni e-acolo un soi de happy-hour pentru studenţii Erasmus (prezinţi cardul la intrare, te ştampilează onorific şi apoi sari cu euroiul ca să-ţi poţi lăsa jacheta la garderobă; probabil că se aşteptau la indivizi ca mine, care nu consumă nimic şi practic respiră fumul de pomană, aşa că trebuie să le iei banii cumva): vasăzică seara, de la 7 la 8, băuturile sunt din partea casei. Fericit că urma să beau o fantă în societate, m-am repezit ca toţi ceilalţi la tejghea să comand un suc de portocale. Barmanul masiv mi-a răstit că "You have to pay". În gândul meu zic "măi să fie!". Şi lui: "How much then?" La care el: "Three fifty". Acuma -na- răspunsul mi-a scăpat în română: "Cât mă?!"

Băuturile alcoolice erau, într-adevăr, pe gratis. Cele "pentru copii" pare-se că nu. Probabil tactica e să-ţi îmbeţi clienţii cât mai repede ca să-i faci să consume mai abitir. I-am băgat încolo cu tot cu sucurile lor, să şi le-ndese pe gât la banii ăştia. Aşa că am rămas pe uscat şi-am purces la regrupare cu băieţii. Miquel şi-a găsit rapid spaniolii, Krystof se dădea la o cehoaică uşor confuză, eu am intrat în vorbă cu o norvegiancă de la care scoteai vorbe numai să-i fi gâdilat orgoliul cu întrebări. Aceeaşi muzică pe care se dansa şi la Eschenbach, un soi de dance-house sau cum i-o zice care sparge timpanele.

Cea de-a doua regrupare s-a făcut mai lângă bude, timp în care ne-am gândit ce să facem. Reveniţi sus, Miquel încerca să mă-nveţe cum să mă împiedic "din greşeală" ca să mă proptesc fix în fata visurilor. L-am împins eu până la urmă într-o blondă de toată frumuseţea, mi-am muşcat pumnii toată noaptea. Trebuia să-l fi îmbrâncit naibii mai tare, poate zbura cu ea cu tot. Că tot venise ieri cu nişte cearcăne mari să se laude ce-a făcut el alaltăieri-noapte cu o grecoaică.

Krystof era ofticat că nu găsea o amică americancă (a cunoscut-o săptămâna trecută şi cred că la ea i-a rămas gândul) aşa c-a mai dat pe gât vreo două cocktailuri. Tot stând şi cercetând terenul ne-au abordat două fete dacă n-avem ţigări. Krystof niet, Miquel se uita în altă parte, eu am dat să scot bricheta (pe benzină) ca să-i spun că am cu ce aprinde, dar de fumat nu fumez. Tipa care-mi pusese întrebarea a strâmbat repede din nas după ce-a văzut că "Oh, it's not a Zippo..."

Era să-i zic eu vreo două. Mai ales că aparatul de ţigări era două coridoare mai încolo. Faza s-a repetat cu altă fată la vreo două minute dup-asta. Fără poanta cu bricheta însă, că mă lecuisem de fapte bune.

Mi-am luat tălpăşiţa pe la un nouă şi ceva seara după ce mi-am dat seama că voiam neapărat să-i vorbesc (sau mai degrabă să mi se vorbească o vorbă lungă şi povestită, cu de toate, dar în stil sadovenian aşa...) cuiva de la petrecerea respectivă. M-am prins că nu prea nimerisem în locul cel mai potrivit pentru chef de vorbă. Începuseră toţi să se zbenguie într-un hal de te miri cum de au parte de atâta activitate niţel mai încolo.

Am revenit deci la vechiul obicei: bătutul străzilor în lung şi-n lat. Şi fiindcă tot eram înspre nordul oraşului (staţia de metrou lângă care se află clubul se numeşte Nußdorfer Straße), am zis că bine-ar fi să iau metroul supra-teran până la Dunăre, că tot erau doar vreo trei-patru staţii. Zis şi făcut, m-am pomenit pe promenada de pe marginea fluviului. Păşeam cam cu teamă că era aşa pustiu (deşi ultra-antropizat totul) de mă gândeam ce-ar fi să-mi sară vreo câţiva în cârcă să nu-i pot duce. M-am prins totuşi că nu era cazul să intru în panică şi m-am bucurat de aerul rece (şi câteodată înţepător de afumat - m-a deranjat asta), umed, un pic mâlos al Dunării. Miroase însă mult mai familiar la aproape 1000 de kilometri mai în aval, unde promenada dispare şi face loc troscotului şi mărăcinilor.

Mă încerca un simţământ vechi, indecis, sâcâitor, care mă făcea din când în când să iau Dacia la doişpe noaptea şi să dau o tură prin oraş doar-doar mi-or veni starea şi somnul. Neavând Dacie la îndemână, am reflectat un pic mai pătrunzător la ceea ce simţeam. E-un oraş mare Viena şi te poţi afla cam însigurat la răstimpuri. Sau vrei să te simţi însingurat, nu ştiu. Poftă de vorbit cu cineva necunoscut dar plăcut, să recapitulezi un pic ce simţi când asculţi şi eşti ascultat. Mă bucur să descopăr că, mai nou, îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc. Am trecut deci de pubertate! :)

Peste tot prin oraş sunt reclame care fac apel la senzualitate şi relaţia fată-băiat. Mă întreb totuşi cât de puternic e contrastul dintre ce spun afişele şi ce-i în sufletul oamenilor. Krystof tocmai a intrat pe uşă râzând că n-au mai prins trenul de la Philadelphiabrucke încoace şi au făcut cel puţin vreo 5 kilometri (dacă aproximez eu bine) pe jos. Mi-a povestit că până la urmă i-a apărut americanca şi c-au stat de vorbă. Entuziasmat. Acum doarme dus.

E cazul să las pseudo-analizele sufleteşti deoparte şi să trag şi eu pe dreapta. Prea îmi face poftă vecinul. Reluăm mâine, că-i timp berechet. Sau unde nu am eu noţiunea timpului...

Dezastrul nereuşit

2010-03-17T22:58:00.002+01:00

Aşteptam dezastrul. Îl conturasem toată noaptea, îi vedeam fiecare folicul, fiecare zimţ şi colţ al nenorocirii pe care-avea s-o aducă. Urma - după cum îmi închipuisem ore-n şir - să-mi taie scurt, eficient, complet aripile de zburător străin prin Viena şi să mă descalifice ca tentativă de student bunicel.

Care-i povestea: vasăzică am avut de făcut pentru astăzi o prezentare la un coşmar de text pentru cursul "Specificitatea (sau specificul) oraşelor". Zău că, înainte să m-apuc să citesc, puteam să jur că ştiu engleza! Dar să stai câte-un sfert de oră sau chiar mai bine ca să citeşti o singură pagină (hai să nu zic o oră, că râde lumea de mine) e de-a dreptul absurd! Nici măcar nu era mult de citit: vreo douăzeci şi un pic de pagini ca de jurnal american de sociologie. Adică frumos paginat, cu margini na-na, paragrafe delimitate şi toate cele.

Sigur că mă voi dezvinovăţi din start spunând că sunt student, deci am lăsat (ca mulţi alţii înaintea şi -probabil- după mine) toată comedia pe ultima sută de metri.

Am apucat să dorm oarecum: m-am culcat pe la vreo 6 şi vreo douăzeci dimineaţa. Adică m-am spălat pe cap, făcut toaleta, toate cele necesare după ce vezi că nu te mai ţin ochii să citeşti ceva. Pusesem două alarme zdravene să mă scoale după fix două ceasuri, însă laptopul n-a sunat deloc fiindcă am uitat să-i dau volum, iar alarma telefonului probabil că a sunat... la altcineva. Eu n-am auzit-o. Aveam primul curs la unu făr'un sfert, m-am trezit deci la unşpe jumate. Panică-panică, m-am năpustit să aflu dacă nu care-cumva ăsta avea să fie cursul-criză, m-am liniştit să aflu aşadar că aveam câteva ore bune până la prezentare, respectiv ultimul curs al zilei.

N-am ajuns deci la primul ("Etnografia metroului"), iar la al doilea ("Ideea de Europa") n-am făcut decât să stau cu laptopul în braţe şi să-l citesc pe temutul Gerald D. Suttles cu al său articol "The cumulative texture of urban culture". În răgazul următor de două ore am intrat de-a dreptul în criză de timp încercând să termin lectura, să scot ideile principale (treabă pe care-o făcusem în limba română) şi să pricep ce mama naibii* vrea nenea să zică.

Începe cursul, mă treceau toate apele, mitraliam frenetic tastatura încercând să traduc ideile în engleză, că m-am gândit eu că chiar traducere pe loc n-am să fiu în stare să fac. Norocul fiindu-mi parcă frate în ultima vreme, o altă fată a avut de prezentat un alt text în germană, dându-mi vreme suficientă să termin traducerea. Sunt chemat în faţă, profesorul făcându-mi o introducere de-am zis că eram cât pe ce să intru-n pământ: cutare domn student din cutare ţară de la cutare universitate, onoraţi să îl avem la cursul nostru şi aşa mai departe. Zic "măi să fiu... acu-i acu'!"

Apăi nu ştiu cum să suprind momentul, dar parcă Dumnezeu** a făcut o scamatorie şi a pocnit pur şi simplu din degete: moment în care tot tremuratul s-a oprit, toate apele (fiind deja deshidratat) au contenit şi ele să mă mai scalde şi-am dat drumul robinetului de vorbire carismatică.

Engleza a ţinut cu mine de-am vorbit într-o britanică soră cu Regina Maria. Modesty aside, prezentarea s-a-ncheiat în lacrimi! Toţi se prăpădeau de râs de zici că fuseseră la un spectacol de comedie. Eram toţi roşii la faţă de nu se mai înţelegea om cu persoană ce se-ntâmplase acolo: pur şi simplu a fost excelent! Coerent, alert, ritmic, ba chiar destul de schematizant pentru ciorba pe care tocmai o citisem. Am primit primele ciocăniri în masă, semn de mulţumire pentru articolul prezentat.

Am înţeles comentariul profesorului, ceva cu "fulminante präsentation". M-am simţit grozav. Mă încerca un val de ciudată relaxare, pătrunsesem într-un univers de liniştire şi de bucurie că lucrurile curseseră aşa de lin. Mi-am simţit din plin manifestarea lăuntrică a semnului zodiacal, că uite-aşa se umfla pipota-n mine (asta de-abia după terminarea cursului, când mi-am reamintit să respir şi mi-au arătat "thumbs-up" câţiva colegi) de bucurie.

Am apucat să discut cu mai mulţi colegi, fuseseră toţi de părere că textul a fost un calvar. M-am simţit "integrat" şi deci liniştit. Sunt şi eu oaie, na!

Seara s-a încheiat cu o auto-răsplată prin hamburger. Normal că am şi zâmbit la tot ce mişca pe Kärtner Strasse. Divin sentiment de împlinire, poate prima dată când conştientizez (şi-mi amintesc... conştient) mai mult cosmosul şi frumuseţea întreagă a neaşteptatului decât satisfacţia grăsanului îndopabil. Să te simţi în largul tău (ca un Cortez împopoţonat) într-o lume pe care n-o cunoşti. Să poţi pătrunde în conştiinţa unor oameni pe care - graţie revoluţiei industriale care a pătruns la noi în cea mai mare parte pe filieră germană -, când îi auzi vorbind, ai tendinţa să-i socoţi laolaltă ingineri, doctoranzi şi supraoameni de ştiinţă. O întreagă epopee a detensionării acolo. S-a "lăsat" oţelul maşinii.

Poate că e nevoie de o pipotă niţel umflată pentru a zămisli cât de cât încredere în sine şi deci o existenţă liniştită pe plaiuri îndepărtate. Vorbesc prea mult şi sunt mult prea copilăros (dar am tot dreptul! cred). Extazul e de vină. Şi eu mai ales. Totul e bine când se termină cu... un somn pe măsură!

*foarte des apare mama asta a naibii pe blog; dac-o mai pomenesc de multe ori chiar că-şi pierde şi ultimii colţi de babă pe care-i mai are

**şi Dumnezeu apare la fel de des; cred că am un soi de imaginar românesc cam cum apare prin "Mitologia poporului român" a lui Tudor Pamfile: râzi de te scapi pe tine cum figurile astea divine se iau la mişto în stil curat Creangă

Miez de martie, miez de frig

2010-03-16T20:04:00.005+01:00

Excelent, excelent! Am priceput acum de ce n-am avut tragere de inimă să postez pe blog. Povestea-i mai lungă şi începe cam aşa: Eldar bosniacul mă chemase acum vreo oră la camera 107 ca să ajutăm o sârboaică tocmai cazată să-şi conecteze Windows 7-le la internet. Fiind posesorul relativ ilegal al aceleaşi versiuni de sistem de operare, am reuşit să rezolv problema şi ne-am distrat făcând câteva glume pe teme comune. Am remarcat că fata avea un frigider în cameră şi, dintr-o vorbă-ntr-alta, Eldar mi-a făcut cunoştinţă cu un frigider de pe coridorul etajului 2, aparat electrocasnic ce stătea degeaba.

L-am chemat pe Kryštof ca să transportăm dihania un etaj mai sus (deja rânjeam cu gura până la urechi de fericire că-mi murdăream lăboanţele), am pus frigiderul în cameră şi l-am băgat în priză. Gata cu furtul calificat de caşcaval, bulion şi unt. Că tot eram la capitolul "adăogiri şi reparaţii", l-am întrebat pe bosniac (trebuie menţionat că el stă aici de vreo cinci ani; administratorul îl cunoaşte îndeajuns de mult încât i-a dat chei pentru mai toate uşile căminului) ce putem face în legătură cu neoanele şi/sau starterele defecte de pe hol. M-a dus până jos la atelier, unde m-am simţit imediat ca acasă zărind menghina uriaşă, bormaşinile, şuruburile şi şurubelniţele, piuliţele şi aşa mai departe. Am luat un braţ întreg de neoane şi o sacoşă de startere şi ne-am apucat să schimbăm corpurile de iluminat de pe palier.

Coincidenţa mă-sii e că a sărit şi o siguranţă în timp ce umblam după neoane. Prin urmare, englezoaica de alături a ieşit tunând şi fulgerând în capotul ei imitaţie de blană de leopard că (în traducere liberă) "ce mama dracului faceţi?!" Ne-a explicat că i-a picat laptopul (pe care-l hrănea la perfuzie că nu ştiu ce bubă avea bateria) şi că şi-a pierdut toată munca de astă-seară, aşa că m-am simţit îndatorat să-i propun să nu mai ţipe, că nu mă plăteşte nimeni ca să fac muncă de întreţinere pentru cămin. Cam cum stau treburile între Windows şi Linux. La primii poţi ţipa fiindcă ai dat bani pentru produs, la ăilalţi însă mai bine nu ţipi că primeşti palme.

Coridorul e acum ceva mai luminos decât un stadion pe nocturne. Apeşi întrerupătorul şi ferească Sfântul să nu mijeşti ochii, că te ia flama.

Am revenit în cameră cu acelaşi rânjet enorm pe mutră-mi. Chef nebun de orice (mai puţin să revin la ariditatea de text pe care-l am de prezentat pentru mâine), de scris pe blog, de vorbit cu ai mei, de povestit. Aşa că -pare-se- am avut nevoie de niţel efort fizic şi puţină mânjeală pe mâini. L-am rugat pe Eldar să afle ce-i cu Škoda 'ceea părăsită din garajul unde-mi ţin bicicleta, poate-poate vorbim cu proprietarul să ne lase s-o meşterim. Ar însemna un plus de coerenţă pentru minte.

Spun coerenţă fiindcă habar n-am când au trecut două săptămâni şi două zile de când am ajuns aici. O enormitate de timp! Parcă ieri mă pomeneam pe strada pustie în bezna dimineţii înduminicate. Şi totuşi, momentul ăla îmi pare atât de îndepărtat de parcă nici măcar nu l-am trăit vreodată. Altcineva... acum cinci ani. Straniu sentiment dublat în contrast total.

Ţipă ceva în mine că am început o nouă viaţă şi iertatu-mi fie dacă-mi place şi dacă mă simt mai bine aşa. Mă descurc, spre mirarea mea mă descurc. Cu cheful de studiu stau ceva mai prost, dar vasele se pot spăla, mâncarea se poate face, ziua poate fi trăită şi puricată. Acum câteva zile a trebuit să iau un autobuz de noapte de la Statsoper (centru) până la cămin (deci hăt). Mi-a plăcut. Drum întortocheat, lung, se făcea răcoare când se deschideau uşile, se-ncălzea iarăşi binişor pe drum. Şoferul conducea aproape ca un pilot de curse, ştia toate curbele la perfecţie şi tâmpit să fi fost ăla care putea crede că autobuzul, în ciuda pasagerilor care ţineau loc de saci de cartofi, putea devia câtuşi de puţin de la traseu. Spre sfârşitul cursei nişte "agitanţi" făceau gălăgie în spatele autobuzului. Înfipt foarte, şoferul a oprit ditamai autobuzul pe stradă şi s-a avântat înspre cei cu pricina. I-a dat jos pe toţi una-două. Tare înfipt, mi-a plăcut! Ne-am salutat când am coborât.

Ieri dimineaţă m-a trezit un violoncel de alături. Sublim. Azi-dimineaţă m-a trezit o chitară pe flamenco, cred că-i la două uşi distanţă. M-am decis să răspund şi eu cu proaspăt-învăţatul pasaj din "Für Elise", aşa că ne-am împrietenit pereţii.

Vreme urâtă însă, aşa că am rămas în casă. O raţă şi-a făcut siesta în piscina vecinilor.

Alaltăieri am ieşit cu bicicleta să-l fugăresc pe Kryštof, care alerga în pas de jogging. Doar ce-am intrat în pădurea din apropiere că mi-a pierit axul pedalei din stânga, moment în care am făcut stânga-împrejur cu năzdrăvana de coarne şi m-am bucurat că drumul mi-era la vale.

Ah, iarăşi mi-e foame. Am să iau cu asalt bucătăria. Multe spuse până acum şi nimic prea închegat. Are să fie bine, are să fie bine.

6 martie - "Liesing" cu popi şi dame

2010-03-08T01:51:00.001+01:00

Tot încercam să încep fila de jurnal într-o cronologie a zilei de sâmbătă, dar astăzi fiind un ceas trecut de miezul nopţii de duminică (adică-i deja luni), nu prea mai ştiu sigur ce şi cum am făcut. Kryštof de colo îmi sugerează că s-ar putea să nu fi făcut niciunul din noi, de fapt, nimic interesant. Şi adevărul ăsta e: îmi amintesc că am început ziua târziu, am fredonat-o cu micul dejun şi cu spălatul pe dinţi, apoi doar ce m-am dus până la Billa ca să-mi fac provizii de-ale gurii că a şi bătut de ora şase după-amiaza.

Seara a fost, însă, din nou o integrare a studenţilor (şi subsemnatului) în grupul pe care tot ei îl alcătuiesc aici. Cauză cât de cât comună, limba la fel, fiecare vine dintr-altă parte diferită a Europei. Simţul umorului s-a dovedit din nou a fi universal şi extraordinar şi versatil, adaptabil, croind făgaşe de prietenie printre gândirile diferite ale participanţilor.

Spun "participanţi" fiindcă Miquel catalanul a adus un pachet de cărţi de joc şi ne-am apucat imediat să le amestecăm şi să facem giumbuşlucării cu ele. Apoi am pornit de la un fel de "Macao" cehesc la îndemnul lui Kryštof. Ni s-au alăturat Claudia italianca şi un tip din Kosovo (bate-m-ar blogul dacă i-am reţinut numele) şi-am început să inventăm un nou soi de joc tot pe ideea lui "Macao" sau "Toci", dar cu fel de fel de reguli noi, care mai de care mai zăpăcite. Sigur că am adus rapid în discuţie "umflăturile" (pe care le-am botezat din iniţiativă proprie cu numele de "bumps") pentru cărţile de 2 şi 3, precum şi stop-jocul lui 4. Cartea 9 a primit rolul învârtitorului de joc, schimbând direcţia jocului ori de câte ori e pusă jos. Asului i-a revenit puterea schimbării de culoare, iar cel care pune jos o carte de pică trebuie să-şi ţină câteva degete pe ea, moment în care ceilalţi se reped să pună mână peste mână. Ultimul trebuie să tragă o carte drept pedeapsă că a fost încet.

Era cât pe ce să fie "pe dezbrăcate"

Sigur că şi cei care au terminat deja partida trebuie să fie atenţi la cărţile de pică, fiindcă pot reintra rapid în joc dacă nu palmează ce trebuie. Din care cauză s-au inventat rapid şi glumele cu mai multe feţe: "You can never escape from Liesing!" Kryštof a devenit rapid campionul la reintrări spectaculoase (şi reveniri în forţă tot trăgând cărţi) în joc. Eu am avut reflexele cele mai bune. Claudia era cea mai confuză la schimbările de direcţie. Miquel înjura cel mai mult, iar tipul din Kosovo tot schimba culorile.

Jocul, cum era de aşteptat, a primit fără greţuri numele de "Liesing", după cum se cheamă şi cartierul (sau chiar căminul, "Haus Liesing") în care suntem cazaţi. Ni l-am însuşit rapid, jucam de parcă aşa ne era obiceiul de multă vreme, cu toate că mai încurcam cărţile şi regulile.

Reguli au mai fost câteva şi s-au mai dus tot câteva, dar ne-am distrat copios. Miquel cam uita să pună palma pe cărţile de pică şi trântea câte-o "Puta!!" fericită. Tot caut să-mi aduc aminte de evenimente distractive din ultimul an dar nu cred că-mi amintesc să fi râs în aşa hal de sincer şi de puternic ca-n seara asta.

Pledoarie pentru viaţa adevărată de student, pledoarie pentru sfericitatea umorului şi a nevoii/dorinţei/capacităţii de a socializa, nu ştiu, mă simt bine. Unde mai pui că a şi nins înainte să ne-apucăm de cărţi şi l-am luat pe Miquel la ţintă cu bulgări: s-o fi lăudat el că-i din Andorra şi că au zăpadă, dar eu am fost mai mioritic la capitolul înzăpezire şi l-am făcut să se predea spăşit. A exclamat simpatic: "Oh, you have a very good punteria!"

Mă stresează fugăreala asta cu Facebook-ul, n-am să stau să-i înţeleg toate funcţiile şi posibilităţile. Mulţi apar acolo cu pozele lor în care se strâmbă alături de alţii de-o seamă, parcă-i un soi de marcare a existenţei individului prin amiciţii şi prietenii (cât de efemere, asta-i altă poveste) şi poze în care toţi se scălâmbăie. Om vedea ce-o fi şi cu treaba asta.

Atât pentru azi. Mai avem timp să ne bucurăm şi să ne stresăm. Deocamdată sunt fericit că toată starea asta de prietenie îmi detensionează simţurile şi senzaţia de confuzie în faţa marelui mysterium tremendum et fascinans. Nu ăla fatal, ci ăsta semestrial. Că-i mai mişto!

Ciucalată pe pâine

► 5 martie - Pe cine şi câte cărări?

2010-03-06T09:52:00.001+01:00

Durere mare cu trezitul. A-nceput să fulguiască cu soare de dimineaţă şi bătea un vânt de săreau ferestrele din toc. Cumpărături diverse la Billa, apoi stat în cameră şi lins răni. Către dimineaţă am fost la o fată pe care-am cunoscut-o luni (nemţaustraliancă aş zice) şi-am stat de vorbă. Chiar mă gândeam că-ntotdeauna mi-am dorit să fiu invitat ici şi colo ca să pot vedea diferite apartamente cu diverse stări de spirit şi vederi la geam. Într-un apartament pe Calea Victoriei încă n-am ajuns, aşa că şerbet cu apă rece încă n-am poftit.

Ce să mai ajungi acasă că m-am pomenit hăt la mama naibii în Hütteldorf, singur în tren c-o fată care se întorcea cu bagajele acasă la ai ei. Am intrat în vorbă şi mi-a spus că trebuie să mă-ntorc schimbând vreo trei metrouri ca s-ajung în Liesing. Tot răul spre bine c-am schimbat id-uri de Facebook (tare important să ai aşa ceva aici, că Yahoo! Messenger-ul e cam inexistent), aşa că poate-o să ţinem legătura.

În metrou - nişte puşti cu megafoane făcând galerie pentru echipa lor de fotbal. Tot metroul zâmbea zărindu-i.
Am ajuns acasă frânt şi îngheţat, aceeaşi oboseală ca şi ieri. Kryštof era pe Skype şi căsca mai-mai să mă-nghită. Am tras obloanele peste ochi şi mort am fost.

4 martie - Party animal

2010-03-05T13:38:00.001+01:00

N-am făcut mai nimic toată ziua. Un drum încoace, unu-ncolo, cumpărături la Billa. Nu prea a fost vreme de plimbat.

Seara însă am fost la o petrecere mare pentru studenţii Erasmus. Fiind în întârziere, am luat-o la fugă şi eu, şi cehul, şi catalanul (deja tovarăşi buni) de-am prins trenul. Eu mi-am pierdut căciula-n tren, iar apoi ne-am rătăcit un pic pe lângă Karl's Platz dar ne-am dumerit până la urmă unde trebuia să ajungem.

You' da' man!

O grămadă de oameni înghesuiţi în Palais Eschenbach, fumând şi trăgând din sticlele cu bere. Eu - singurul copilaş cu suc de portocale. Muzica din sala de dans era dată mult prea tare şi nu te puteai apropia fără dopuri în urechi. Toată lumea dă mâna cu toată lumea, eu unul am cunoscut când o nemţoaică, când un mexican, când o australiancă, când un tip din Venezuela.

Kryštof s-a scos rapid că şi-a găsit o slovacă, eu am început s-o vrăjesc pe nemţoaică şi eram chiar încântat că nu mă pune să dansez (ea spunea că face balet de nu ştiu câtă vreme, dar -spre uşurarea mea- nu prea avea chef să danseze). Miquel plecase la vânătoare încântat că vorbiserăm mai devreme niţel despre Trinca. Acum îşi găsise grupul lui de catalani şi te bufnea râsul numai uitându-te la fericirea de pe feţele lor.

Pe la un 1 noaptea am condus-o pe nemţoaică (cu tot cu amicul ei din cămin, care era cam pulbere de beat) către Staatsoper şi eram încântat că ştiam deja care mi-e nordul şi sudul după numai câteva zile de vieneală.

M-am întors la petrecere cam înfrigurat: afară bătea sub zero grade, iar sinusurile mele operate astă-vară ţipau şi plângeau. Ofticat că trebuia să plătesc încă un Euro ca să-mi las iarăşi lucrurile la garderobă, am urcat mai departe împopoţonat bine. Deja îmi instalasem un vag sentiment de melancolie şi solitudine: toţi erau cam beţi şi-şi găsiseră fiecare ba câte una, ba câte unul. Pe la vreo 3 dimineaţa i-am scos pe Kryštof şi pe Miquel şi-am luat-o-nspre metrou.

U-Bahn-ul deschide abia la 5, aşa c-am tras toţi un pui de somn în echipă pe băncile din dotare. Dârdâiam de ne săreau plombele din gură, să ne fi văzut deci cum ne-nghesuiam unu-ntr-altul. Miquel avea cursuri la 9, eu programare la secretară pe la un 9:30. Ne-am culcat pe la 6 dimineaţa, eu m-am trezit la 10, Kryštof era căzut la datorie, iar Miquelul de vizavi - să fi tras cu tunul şi nu-l trezeai.

Hotărât lucru, prima grijă mi-a fost să trimit un e-mail secretarei prin care să mă scuz că "pardon, scuzaţi, bonsoir". Nu prea mai ştiu când s-a terminat 4 martie şi când a început 5, aşa că ►

Balet matinal

3 martie - Schlaffen Sie deutsch?

2010-03-04T09:27:00.003+01:00

Eh, apăi da! Asta da socoteală! Să tot stai ca imbecilul în bancă şi s-asculţi poliloghia în germană a profesorului. Dom'le, am avut trei cursuri azi, am fost la două. N-am priceput o iotă. Din fericire, am deja un an şi jumătate de experienţă în cum trebuie să arate mutra unui student (interesat) la etnologie, aşa că am mobilizat rapid şi corespunzător muşchii feţei. A fost simpatic că, la unul din cursuri, ne-a luat pe rând la întrebări cine suntem şi cât studiem: toate răspunsurile curgeau în germană, eu transpiram nervos pe măsură ce se apropia rândul meu. Am slobozit un răspuns într-o engleză bunicică şi am avut -zic eu- astfel succes cu surpriza lingvistică. Oricum - n-ai cum să te plictiseşti! Te uiţi afară pe geam şi -surpriză!- vezi cam tot Hofburgul.

A rămas că voi citi doar ce-i în engleză. Prezentări tot în engleză şi aia e. Cred că orarul o să fie chiar mai lejer decât cel de-acasă: miercuri am trei cursuri, iar două din ele însumează deja 20 puncte. Al treilea e la vreo 6. Mai am un singur curs luni şi gata punctajul de credite. Timp berechet pentru plimbări.

O treabă care m-a luat însă complet pe nepregătite a fost bubuiala cu pumnii în mesele din sala de curs: cum s-a terminat ora şi profesorul a dat să se ridice, au început toţi: bum! bum! bum-bum! Derutare completă. Ce faceţi, mă, bateţi în lemn să nu mai vină ăsta la curs?!

Într-un final a binevoit o austriacă să-mi explice că ăsta-i felul lor de-a mulţumi profesorului pentru curs. Zic "bun". Două ore mai târziu, alt profesor dădea să se ridice de la catedra din faţa noastră, însă de data asta eram pe fază: am luat şi eu conştiincios la ciocănit pupitrul. Daneza erasmusieră de lângă mine, tocănind şi ea după cum cântau ceilalţi, mi-a spus: "Now that is so weird!"

Am ajuns acasă pe şapte cărări, zici că mă bătusem toată ziua. Relaxant să vezi Hofburgul (cu tot cu parcul din spatele clădirii) pe fereastră în timpul cursului, dar extenuant să te concentrezi la o limbă pe care n-o cunoşti. Am dormit ca un prunc.

2 martie

2010-03-03T02:38:00.001+01:00

Trezire dificilă. În chip ciudat, pare că mă îngraş, cu toate că ieri n-am mâncat mai nimic şi azi îmi ghiorăie maţele în cel mai sumbru hal. Am ratat ieri orele de înscriere la universitate (ăştia închid toate şi tot la ore neobişnuite, să nu zic ridicole: 9-12 înscrieri, ora 19:30 se-nchid toate supermarketurile, duminica nimic nicăieri decât o pizzerie cu italieni şi câteva kebabării etc.) aşa că azi intram pe uşa biroului pentru erasmusieri cam pe la 9:30. Băieţi de treabă, rezolvat toate cele şi-a trebuit să merg pe la poştă, aşa că am mâncat un sendviş cu mai multe pe drum.

Ziua a fost mai mult o fugă decât timp productiv, că pe urmă am luat metroul până-n Erdberg pentru abonament. O chestie utilă să-ţi faci abonament până pe 31 iunie, vasăzică special pentru studenţi că au un semestru întreg. € 128 pe patru luni, toate liniile-n toate direcţiile.

Întors acasă, l-am găsit pe Kristof făcând tortilla alături de spaniol, care-şi pune ţara la cale când cu peşte pané, când cu paste şi sosuri de-ale lui. Mi-au făcut poftă aşa că, deşi tocmai fusesem la Billa (ieste, băăăăăă!!! în sfârşit!), m-am repezit înapoi cu bicicleta să-mi iau şi eu paste şi bulion. A ieşit o bunătate de-aruncai cu căciula-n câini.

Cât pe ce să-mi fac o reinstalare de Windows (salvasem şi pregătisem tot) fiind ferm convins că Windows 7-le e de vină pentru neconectare şi nu altceva. Norocul a fost că laptopul meu pare să nu fie în cârdăşie cu alte versiuni de Windows în afară de Vista sau ce am eu, aşa că nu m-a lăsat de nicio culoare să pornesc instalarea XP-ului. Am trecut pe la bosniac şi-am stat amândoi vreo două ore cu softuri dubioase până când mi-a trecut prin cap ideea să intrăm pe Google să vedem ce putem face. Am reuşit să conectăm laptopul meu la internet aşa că i-am promis o bere. Nu bea, aşa că-n schimb i-am anunţat şi pe ceilalţi din cămin ce folosesc Win7-le ce şi cum să facă.

Prima seară de internet în cameră: scris pe blog, reunire cu mama, schimbat opinii cu lumea cunoscută. Singurul motiv pentru care nu mă simt un pic departe e că-s foarte obosit. Urmează un duş şi mă culc, mâine am vreo (sanchi) trei cursuri. Vă salută şi Kristof. Şi că tot veni vorba de el, cam semănăm: amândoi obişnuiţi până acum cu propriile camere, suntem nevoiţi să împărţim locul la comun. Deocamdată merge, am putea probabi fi şi praţi pentru că ne e probabil teamă de aceleaşi lucruri şi ne încântă tot atât de multe lucruri comune. Mai vedem noi ce şi cum!

1 martie

2010-03-02T08:04:00.002+01:00

Visam o fată. Era foarte drăguţă, ne plimbam. Şi-atât de multă oboseală fusese-n mine în seara de dinainte că pe-atât visam mai frumos şi mai liniştit. Deodată, fata şi-a-ntărit pumnii şi a izbit puternic în perete. BUM! Şi a doua oară, la fel. BUM! A treia oară a dat şi cu picioarele. La a patra lovitură m-am trezit de-a binelea şi m-am pomenit cu menajera în cameră. Lovise cu pumnii şi picioarele în uşa mea încuiată (ora 8:20 dimineaţa) şi o descuiase cu propria cheie, acum tăia tranşee prin parchetul din cameră, tunând şi fulgerând ceva în germană. Buimac, total adormit, am reuşit s-o întreb răguşit într-o engleză perfectă: "Do you speak English?" Atât mi-a trebuit: din nou a-nceput să mestece şuruburi în germană şi s-a dus să deschidă fereastra, aruncându-mi o sticlă de plastic cât colo. A doua oară m-am mulţumit s-o-ntreb exasperat: "What?!..."

Nu ştiu ce-a vrut. A plecat din cameră într-un târziu şi m-am culcat la loc. La 8:30 a sunat alarma. Sus în picioare, spălarea, îmbrăcarea, jos la birou ca să rezolvăm cu chiria şi internetul, fuga până la municipalitate (după colţ, chiar lângă staţia Liesing) să facem dovada că stăm mai mult de trei luni în Austria, predat acte înapoi la birou, cumpărat cablu de internet, cuplat cablu - conexiune... niet! Cică au probleme cu Windows 7 (m-a mâncat în cur, ştiu).

Am ajuns la Institutul de Etnologie după ce-am exasperat jumătate din oraș cu întrebări. Iei un tren din Liesing, te dai jos la Suedtiroler Platz, iei metroul pe linia U1 și te duce la Karl's Platz, de/acolo zu Fuß până la Albertina, unde-i clădirea 'ceea cu două cupole pe acoperiș de mă tot uitam după ea prin Google Earth. Liftul până la etajul 4, aflu că doamna pe care-o căutam lipsea de la birou și oricum nu m-ar fi primit fără să fi stabilit dinainte.

Mi-am luat tălpășița astfel înspre Schottentor Universität, unde am văzut şi eu ce-i aia universitoi cu multe fete şi băieţi şi internet wireless. Cunoscut multă lume: ucraineni, o croată, o franţuzoaică, câţiva greci şi câţiva finlandezi, vienezi şi vieneze, destui oameni buni cât să-ţi dai peste noapte palme gândindu-te c-ai aflat azi cât n-ai văzut toată viaţa. Mai auzi şi româna, dar pe la metrou şi doar cântată. Cehul cu care am devenit coleg de cameră (e-un băiat de nota zece cu felicitări) cic-ar mai fi întâlnit chiar azi un student român tot "Adrian". Ştie deci trei studenţi români, toţi fiind "Adrieni".

Durere foarte mare pe umeri şi spinare, am cărat foarte mult ghiozdanul cu laptop şi toate accesoriile obligatorii. M-am simţit foarte cosmopolit-occidental astăzi luând un loc în holul 'ăl mare al universităţii (cum intri - pe dreapta), scoţând laptop-ul, conectându-mă la internet, punându-mi căştile şi microfonul şi vorbind cu ai mei de-acasă. De bucurie am luat calculatorul în palmă şi-am început să-l învârt în toate părţile (webcam integrat), de-au zis ăştia că jucam Hamlet.

Spre seară s-a făcut un soi de adunare a studenţilor erasmusieri, dar eram prea frânt ca să mă mai duc. Cică s-ar fi îmbătat ca desfrânaţii, acuma na. € 1,80 pe biletul de întoarcere şi mi-am târşâit ciolanele până-n cămin. Am adormit după 12 noaptea că am fost invitat jos să stăm cu toţii să vorbim. Un băiat din Guatemala, altul din Spania, un neamţ get-beget, colegul meu ceh, o italiancă, un bosniac şi un turk-rhasta. O simfonie, ce mai, şi-atât de bine s-a putut demonstra universalitatea conceptului de "umor" că am încheiat seara cu lacrimi în ochi şi cu gura până la urechi.

Cred că l-am sforăit pe Kristof de i-au sărit capacele.

Două roţi cu tot cu cabluri

2010-02-28T21:55:00.003+01:00

28 februarie - 11:25

Bun, am reuşit să asamblez totul după ceva migăleală. Îmi lipsesc nişte fâşii de cauciuc ca să prind bine kilometrajul. I-am explicat în treacăt unei fete c-aş vrea să dau de administratorul căminului, cică s-a dus până-n cameră să-mi aducă numărul lui de telefon şi dusă a fost. Tocmai ce-a intrat pe uşă alt băiat (mă, da's cam ciudaţi ăştia) şi m-a înţeles, aştept să fac rost deci de-acel număr de telefon.

În rest, să fac rost de-o hartă, de nişte de-ale gurii şi de niţel timp ca să ies odată pe-afară.

Viena!... - 21:46

Mă plângeam că nu conştientizez plecarea. Ei bine, am conştientizat-o azi: "ce Doamne iartă-mă caut eu pe-aici?!"

M-am chinuit să înţeleg oraşul ăsta imens, însă ori sunt eu tâmpit, ori e harta proastă sau complicată, ori sunt pur şi simplu mult prea multe şi prea diverse clădiri, gândiri, piste pentru biciclişti ş.a.m.d. în Viena pentru slaba mea putere de imaginaţie. Nu credeam c-ajung s-o zic aşa devreme, însă mi s-a făcut un subit dor de casă. De haotic şi delăsat. Totodată n-aş fi crezut în veci că tot centrul ăla nemaipomenit de frumos al Vienei mi-ar putea întoarce stomacul pe dos nu din vreun motiv estetic, ci pur şi simplu pentru că bietu-mi creieraş a ajuns la capacitatea maximă de procesare şi vrea să se oprească cu orice preţ pentru o clipă.

Mă bântuie şi-o altă întrebare; invoc iarăşi sacrul: "Doamne... în ce m-am băgat?!..." Drumul de la facultate şi-napoi cred c-a durat două ore. Şi măcar dacă găseam clar clădirea facultăţii!! Cum e posibil să cauţi timp de două ore -şi pe bicicletă cu harta la îndemână! deci nu oricum- Hofburg-ul şi să nu-l dibuieşti?! De două ori am zis că l-am găsit când de fapt aveam în faţă Karl's Kirche. M-a nenorocit complet Viena, m-a debusolat. Deocamdată sunt flămând, foarte deziluzionat şi demoralizat, sper totuşi că somnul îmi va readuce starea de spirit la linia de plutire.

Colac peste pupăză, am făcut două pene azi, ambele pe spate (camere noi). Numai una din cele două camere s-a lăsat peticită cum trebuie, aşa că să vedem cât m-o ţine. Se plimbau toţi ăştia pe lângă Karls Kirche şi-i făceau poze, iar eu stăteam ca tembelul şi peticeam la bicicletă. Tare mă văd auzobuzind şi nu biciclind. Genunchii nu-i mai am, buzele-s crăpate, spinarea arată ca un "C".

Mi-am fiert un ceai, mi-am aranjat camera. Şi-apăi da, că am reuşit să vorbesc unde trebuia şi m-am cazat din noaptea asta. N-ar fi fost deloc bine să dorm prin holuri pe canapele, iar obosit şi nespălat. Mă bate gândul să dau o fugă (şi ce mai fugă! totul e de dimensiuni jupiteriene în oraşul ăsta) până la un butic să-mi iau nişte lapte pentru fulgi. Dar stai, că ăştia închid mai tot duminică, ocrotirea forţei de muncă. Şi-apăi la benzinării nu cred că vând lapte.

Închei plângerea serii aici. Habar n-am la cât trebuie să ajung mâine la facultate. Şi s-o găsesc întâi clar pe hartă! Uf...

Ploua în Ardeal

2010-02-28T07:07:00.007+01:00

27 februarie 2010 - 9:30

Am plecat din Bucureşti. O să realizez treaba asta peste câţiva ani. Azi nu, mâine nu. N-am cum! E prea mare şi importantă. Sau te pomeneşti că mi-e atât de binevenită şi naturală încât nici eu nu mai ştiu care mi-e realitatea?

Câtă mizerie şi câte feţe întunecate până să ies. Haosul redevine ordine abia după trecerea Bucegilor. În Braşov, pe un butic de ziare, tronează o reclamă roşu pe negru în care ţipa cu majuscule: EMIGRARE ÎN CANADA - www.etc...

...

Ardealul se derulează, ca-ntotdeauna, şerpuit şi frumos pe dinafara geamurilor. Copiii de prin satele săseşti mai fac din când în când cu mâna autocarului: de parcă noi am fi mai importanţi decât ei. Aiurea! Cât n-ar da unii ca să treacă de la apartament la o casă de-aia!

28 februarie 2010 - trecut de miezul nopţii

Pusta ungară trece uşor: în parte fiindcă m-am pomenit cântându-i şoferului la chitară, în parte fiindcă ne-am ţinut de vorbă reciproc. Am adormit greu spre 1 dimineaţa (ora Austriei), m-am mai trezit, apoi am adormit la loc şi nu m-am mai trezit decât imediat după trecerea frontierei austro-ungare. Înjuram în gând că n-am luat crema de gălbenele sus cu mine (râdea de subsemnat de jos, din cală) - mi-au cam ars buzele şi mi-e sete. Ajungem în curând.

orele 6 dimineaţa

Ne-a lăsat autocarul într-o autogară de-a lor. Am luat primul taxi care mi-a picat în faţă şi am vorbit o anglo-germană gimnastă cu taximetristul sârb. Poate că ar fi trebuit să aştept un autobuz, ieşeam mai ieftin... deşi dracu' ştie cum m-aş fi cărat eu cu toate catrafusele prin tot oraşul, bălmăjind după staţii şi făcând hernie cu bicicleta împachetată, laptopul, ţoalele, mâncarea, actele şi săpunurile. Am dat € 28 lui nenea, de care aproape m-am convins că nu m-a furat, ci pur şi simplu astea îi erau tarifele. Ne-am mai învârtit totuşi o vreme în jurul adresei anunţate de mine (care dădea la o clădire în construcţie), fără să mai ia în calcul şi alţi bani.
Aia e! Tot păţitul - priceput!

Sunt acum în faţa căminului. E 6 dimineaţa şi-i o linişte mormântală. Tocmai a trecut un nene cu un cocker dresat perfect şi mi-a făcut o demonstraţie cu "sus pe bordură", "întinde laba" şi răsplata cu biscuiţi. Au fost nişte simpatici şi el, şi căţelul, şi am schimbat (doar între noi, oamenii) câteva vorbe în engleză. M-am pomenit exclamând prima chestie care mi-a trecut prin minte în română: "Bun! Şi acum ce mama mă-sii fac?!"

M-am speriat că am stricat display-ul laptop-ului tot folosindu-i rucsacul pe post de pernă pe ultimele sute de kilometri în drum spre încoa: din fericire, îl pusesem doar pe un sleep mai comă, aşa. Mi-a luat ceva vreme să-mi fac curaj să intru pe una din uşile căminului, mânat mai mult de bătălia din maţele mele decât de convingerea că am să găsesc pe vreunul treaz. Am avut, până la urmă, dreptate: un singur individ a coborât să-şi ia o cafea de la automat. Eu afară, el înăuntru. Mă privea cu un sictir frate cu suicidul. I-am gesticulat un "ieşi niţel?", s-a făcut că-i turc şi m-am făcut că-l bag în mă-sa. Am intrat pe uşă cu toate ciorciobutele şi le-am parcat în sala de mese (nişte dulapuri aruncate unul peste altul; uite şi-un pian!!). Din nou am avut dreptate şi noroc: burta a câştigat duelul şi m-am bucurat peste măsură să găsesc o toaletă la parter. Dus am fost şi uşurare!!

Aşa că şi prima activitate mai serioasă în Viena a fost pe măsură. Acum stau cu toate lucrurile aici şi mă gândesc serios să le las locului. E duminică, văd că nu coboară nimeni, nu intră niciun aurolac pe uşă (instinct estic), bucătăria e cu uşa larg dată de perete, maşinile de spălat aşteaptă, e şi-un acvariu cu peşti...

Prima treabă ar fi să vorbesc cu administratorul căminului. Cum azi e -spuneam- duminică, nu văd să apară nenea pe-aici, mai ales că parcă să zic c-am dibuit ceva de pe-un afiş în germană pe una din uşi cum că duminica nu se lucrează cu publicul. Om vedea. În cazul ăsta, a doua treabă ar fi să mă duc după orientare şi mâncare, că sunt în pioneze. Sau să îmi despachetez şi montez bicicleta, dar să văd pe unde-o pun. Poate aşa ar fi mai bine şi cred că asta o să şi fac.

Aşa că hai! la treabă şi gata cu vorba. Mai vedem şi mai încolo, că luăm jucăria electronică la purtător.

"Zona" şi hamsterii

2010-02-21T01:01:00.001+01:00

Sunt obosit, aşa că mi-s în starea de spirit cea mai indicată pentru redactare.

Obosit mai întâi fiindcă m-au tot trezit hamsterii ăştia zgomotoşi de-a lungul nopţii trecute. Entuziasmul nemărginit al pricopsirii cu o pereche de hamsteri pitici (şi gemeni pe deasupra!) s-a cam şifonat pe la patru dimineaţa: micuţii s-au gândit să-şi facă înviorarea de dimineaţă şi au făcut cu rândul la roată. Acuma - ştiindu-mă un pic cârcotaş şi mini-homo tehnicus - axul pe care se-nvârte roata 'ceea din plastic este pur şi simplu o ţevuşcă tot din plastic. Visam aşadar la rulmenţi unşi când a-nceput hamsteru' să scârţâie cu tot cu roată de zici că-l apucaseră maratoanele olimpice.

Lolek

Nu e chip să stea vreunul din ei locului, aşa că examinarea sexului e deocamdată imposibilă. Pare-se, totuşi, că-s doi băieţi. Iar rasa fiind originară din Rusia (zona slavă aşadar), botezarea celor doi a fost floare la ureche: Lolek şi Bolek! Fantastic cum poţi să-ţi dai seama de caracterul unui hamster după numai o zi şi-o noapte de fugăreală prin rumeguş: aşa că deja ştiu că Lolek e mai micuţ, mai cerebral, mai cuibăreţ şi mai potolit, pe când frate-său mai dolofan Bolek este un Schumacher în miniatură, ceva mai zăpăug şi mai închis la culoare.

Zâmbesc fericit vorbind despre hamsteri - sunt nevoit, cu ei, să-mi pun la treabă latura părintească de care nu eram absolut deloc conştient. Poate că, în urmă cu foarte puţină vreme, m-ar fi speriat s-o descopăr. Acum mi-e doar revelaţie plăcută şi liniştitoare.

Liniştitoare fiindcă mai alungă oboseala pe-a cărei temă am început să scriu. Astă-seară, de pildă, s-au perindat prin răruţul tramvai 45 nişte indivizi cât se poate de suspecţi. Doi se luaseră la bătaie acuzându-se reciproc de a fi drogaţi. Mai prin Tineretului, o hoaşcă bătrână îşi ameninţa copilul obez să meargă acasă ca să primească o bătaie zdravănă. Băiatul o implora de mama focului doar-doar s-o răzgândi. O samă de scene deranjante până dincolo de graniţa morbidului, violentându-mi tot pachetul cultural şi convingerile mai mult sau mai puţin auto-induse şi/sau conştiente.

Am pomenit de "45" fiindcă am făcut azi o vizită bunicii, pe Şoseaua Chitilei. Buni-i bine, se uita la film indian. Eu - bou de zile mari, am început să plec tot mai curând de la ea, nu care-cumva să-mi ratez necunoscutul. Recent făcut pedestraş (de nevoie dar şi din fericire), am traversat astfel capitala în două mijloace de transport. Orezul din sacoşă mi se dezgheţa pe măsură ce Universitatea apărea gri pe geamul autobuzului, înghesuită mai încolo de Arhitectură, la rândul ei sufocată de alte griuri dărăpănate, un Lido mort de-atâta criză şi trotuare înghiţite de maşini cu tablele îndoite de prea mult şoferit pe gheaţă; imagini flancate strident de reclame colorate şi nerealiste. Mizeria nu se vede pe hainele negre, obrajii au peste ei nişte cearcăne înfiorătoare. Ciudat şi cam enervant cum te pomeneşti descriind în stereotipie un peisaj mohorât. Tot citeam articole cu asemenea scene însă abia de curând a început gălăgia să mă înfunde şi goliciunea să-mi înlocuiască starea bună de spirit. E cancer dar e centralizat şi cosmopolit, de-aia suntem şi reticenţi să-l părăsim.

Prima putere cizelată autohton este arta deplângerii. Încerc în schimb doar să constat că-i înţeleg pe cei care-au priceput cum stă cu relaţia dintre abstract şi concret: de-ajuns să pui conceptul de patriotism deasupra nevoii de pâine şi te-ai ars regeşte. Ajung în ast fel să mă gândesc - idealizând cu neţărmurită naivitate - că, de fapt, nu prea mă interesează să fiu muntean, român, european, alb sau negru, ci doar să fiu un ceva uman, luminat şi bun, care-şi atinge fericirea şi trăieşte în ea până la sfârşitul vremii, lăsându-l şi pe celălalt să trăiască în fericirea lui. Loc e pentru toţi, dar uite că mai vine câte-un geniu bolnav care vrea să facă lobotomii pe creierii continentelor, clipă în care parcă simt cum tremură planeta asta de micime, strânsă într-un ghem ca un hamster speriat, cu un fulg de porumb între gheruţe.

La urma urmei, bietul Redrick Schuhart, tocmai descoperind "piatra filosofală" a Zonei, se trezeşte într-un ridicol final că îşi poate îndeplini prin ea orice dorinţă, numai că - oricât s-ar scotoci de simţăminte - nu prea ar şti ce:

"Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!"

(Arkadi şi Boris Strugatki, "Picnic la marginea drumului")

Târziu este, aşa că deocamdată îmi iert aici ochii, căci în direcţia 'ceasta au mai fost oricum bătute câmpii. Am să-ncerc să schimb peisajul şi să pun bateria la-ncărcat. Şi zău că mi-a fost dor de aşa o iarnă!

Break, Dacia polară

"Tea. Earl Grey. Hot."

2010-02-18T22:46:00.005+01:00

În timp ce eu fierbeam în neştire la ceaiul de muşeţel şi tei mă pomeneam cu invidie pe căpitanul Jean-Luc Picard că-şi poate comanda cu asemenea uşurinţă o cană de ceai englezesc: Ancuţa mi-a făcut astă-seară cadou o cutie de ceai negru.

Nici n-am stat să mă mai schimb. Am intrat pe uşă, cojocul a zburat cât colo, ibricul s-a aruncat singur pe foc şi m-am prins să fac fotografii la cutia de tablă conţinând primul ceai mai dichisit pe care-l adaug "recoltei". Şi ce mireasmă! Ce lăcomie pe mine! Două linguriţe şi jumătate într-un ibric de două căni şi jumătate... ce să mai! Bei o cană şi faci trei.

L-am mai dres eu cu biscuiţi şi apoi am dat să mă lăud unui amic galez care mi-a întors-o degajat: "Oh, I know those! Mum's got a cupboard-full of 'em!"

A fost un mic Crăciun pentru un copil care gândeşte adeseori cu oarecare întârziere. Abia acum două zile am avut un scurt - însă puternic, fulgerător chiar - declic în privinţa plecării către Austria. Preocupat să declar altora că nu va fi nimic mai mult decât "o plecare", subconştientul m-a luat cu totul pe nepregătite cu un junghi de gând: chiar o să se-ntâmple şi chiar vor trece patru luni până la vechea rutină: strânsul joarecului în braţe, bibilitul la carburatorul Zetei, zâmbetele d-lui Angelescu, fulgi de porumb şi lapte în patul mov cu Star Trek la privitor... un lucru este bătut în cuie: îmi voi lua ceaiul negru cu mine ca să-l am pe căpitanul navei stelare drept liant între vechi şi nou.

Îmi pare totodată că anul tocmai încheiat a fost zăpăcit rău de tot. A dat peste cap multe şi a făcut tot atât de multe perechi de cearcăne. Mi-a insuflat o poftă nestăvilită de nou, de rupere de vechi. Dorul de ducă era deja de când apăsam ambreiajul în burta mamei, dar punctul pe i l-a pus - fără să bănuiască vreodată ceva - un personaj din nou-instalatul The Sims 3, omuleţ căruia i-am dat chipul şi asemănarea mea şi pe care l-am învăţat să cânte la chitară, să învârtă clătitele, să facă pipi şi să schimbe garniturile la baie, dar mai ales să flirteze degajat cu tot ce mişcă şi-i bun la suflet - lucruri pe care modelul său uman nu le face decât stângaci. Un optimism atât de colorat, completat de ideea unui realism (fie el şi virtual) aşa bulversant încât ne-am pomenit şi eu, şi mai-micul pletos de pe monitor păcănind la chitară: el zăngănea de-o zi şi ştia blues, eu mă chinuiam de ani întregi şi bâzâiam o mică ţiganiadă.

Ciudată vârstă, ciudat sentiment să fii un mic Oedip într-o societate patricidă. Cultură a vinovăţiei, mă simt mai degrabă vinovat decât având conştiinţa încărcată.

Puţine coerenţe în cursurile primului semestru fiindcă atenţie nu am avut decât pentru pereţi şi cer. Mă declaram ieri (nu fără precauţie), într-o conversaţie telefonică, un om fericit. Cu rezerva că mai toate melodiile pe care le pot într-adevăr cânta sunt în acorduri minore şi au o notă de melanco-tristeţe. Dacă nesiguranţa este cheia explorării valenţelor lumii în care înot, apăi mi-s un păcală cu epifanii şi dus la studii superioare.

Nu-s chiar mort după conceptul de blog. Însă ipocrizie ar fi să blamez în sinea mea stereotipia astfel instituită fiindcă, la urma urmei, ce e nou în a ţine un jurnal? Publicarea lui, însă, cere public şi gâdilare la ego. Mă gândesc însă la pipa şi comentariile lui Vali, la criticile lui Liviu, joarecismele Ancuţei şi grupul demaror al Jawei lui "Pedală", aşa că văraticul din mine zâmbeşte la rându-i şi dă undă verde.

Am creat aşadar blogul cu pricina plecării în bursă la Viena pentru patru luni. Sper să-şi depăşească în timp contextul zămislirii. Noapte bună!

Ante-eseu

2010-02-18T02:51:00.004+01:00

Să încercăm mâine dimineaţă să redactăm coerent. La ora asta nici măcar bolovanii degeraţi de-afară nu mai au habar cine sunt şi pe cine caută.